Centrul Cultural Pitesti

• Serie nouă • Anul III (38) • Nr. 7 (265) • Iulie 2004 • Revistă fondată în anul 1966

Permanenţa modelelor

Citeşti cu uimire în cărţile lui Bertrand Russell: ,,What we wish to know, is what can be deduced from what”. Asta e tot ce se vrea în cunoaştere şi logică? Dar nu numai ştiinţele spiritului toate, oricât de neîmplinite s-ar dovedi, tind să obţină legi, structuri formale şi chiar o logică a lor, dar până şi vieţile oamenilor se vor intrate în formă.

Numai că, sub cine ştie ce ,,liber-arbitru”, lumea pare să refuze formele perfecte, cele care coboară şi tind să prindă în plasa lor realitatea. Lumea năzuieşte mai degrabă să se prindă singură în forme proprii. Totul se petrece ca în cazul limitării lucrurilor: limitarea poate veni din afară, şi atunci limita este impusă; ori limita este graniţa pe care şi-o dă lucrul însuşi, iar atunci ea vine dinăuntru. Există, în toate cele ce sunt, un drept la formă, pe care matematicile, formalismele şi logicile îl nesocotesc în chip firesc, instituind ele forme. Şi este ceva necruţător în demersul lor: ele omogenizează lumea, spre a o pune în formă. Vin să arate tuturor fiinţelor şi lucrurilor că până ce nu vor fi una nu vor avea formă (…).

Numai că, în afara matematicilor, cu divina lor indiferenţă faţă de lume, toate sunt în întuneric, şi se numeşte ştiinţă, cunoaştere, filosofie, logică tocmai încercarea de a intra în lumină, iar nu de a vedea ce decurge din ea.

Constantin Noica,
Scrisori despre logica lui Hermes, 1986
(24 iulie 1909 - 4 decembrie 1987)

[Înapoi sus]

Un aristocrat al spiritului românesc

La 6 iulie 1923 s-a născut la Bucureşti Constantin Bălăceanu- Stolnici, medic, doctor în ştiinţe medicale, membru de onoare al Academiei Române.

Nume de referinţă în cultura română, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici ne onorează colaborând constant la revista noastră (pagina 3) şi fiind prezent frecvent la manifestări ştiinţifice şi culturale din judeţul Argeş.

La mulţi, mulţi ani şi multă putere de muncă, acum, la cea de-a 81-a aniversare, domnule academician!

[Înapoi sus]

Semnal editorial

Feminitate, păcat, lumină şi mântuire, iată doar câteva dintre cuvintele care se aud insistent, chiar dacă nu le rosteşte nimeni…
Pavel Şuşară

A apărut, la Editura Zodia Fecioarei din Piteşti, volumul de versuri Adamantin al poetei Denisa Popescu.

Beneficiind de o lansare şi de o participare a publicului cum de mult nu a mai văzut Piteştiul, Adamantin incită, prin originalitatea sa, la lectură şi reflexie, impunând un talent autentic.

[Înapoi sus]

Ceea ce ne uneşte...

Jean DUMITRAŞCU

Întâmplarea face ca în judeţul Argeş să se desfăşoare în cumpăna verii nu mai puţin de patru evenimente cu caracter internaţional, câteva suprapunându-se de-a dreptul, suprasolicitând câţiva împătimiţi ai culturii. În ordine, au avut loc sau sunt în derulare: Festivalul Internaţional de muzică corală D.G. Kiriac, Simpozionul Internaţional de sculptură Gheorghe Iliescu-Călineşti, Simpozionul Internaţional al Societăţilor balcanice de filosofie şi Festivalul Internaţional Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş. La acestea ar mai fi de adăugat înfiinţarea, în aceste zile, (şi) la Piteşti, a unei noi specializări universitare, cea de Studii europene, după modelul celei create de Andrei Marga la Cluj. Ce înseamnă acest lucru? În primul rând, că aici, la Piteşti îndeosebi, există nu numai voinţa de a face ,,ceva”, ci şi forţa organizatorică necesară, că există instituţii şi persoane inimoase care sunt în stare să creeze evenimente. În al doilea rând, faptul că zeci şi sute de oameni de cultură din zeci de ţări intră în contact cu cei locali. În al treilea rând, se realizează un dialog spornic, pentru toate părţile implicate. În fine, prin fiecare eveniment, se mai pune o ,,cărămidă” la identitatea culturală europeană a meleagurilor argeşene. Inutil de precizat că toate acestea se petrec fără granturi de la Uniunea Europeană.

Nu sunt vorbe mari, cum ar strâmba din nas cineva de pe margine (fie aceasta oriunde), ci doar expresia intenţiilor ce îi animă pe organizatorii unor asemenea evenimente, de pe la noi sau de aiurea. Practic, se lucrează, ştiut sau neştiut, la ceea ce solicita Robert Schuman încă de acum patru decenii: înainte de a deveni o alianţă economică (sau/şi militară), Europa trebuie să fie o identitate culturală în cel mai complet sens al termenului. Fireşte, o asemenea identitate nu se obţine peste noapte. Mai mult, nimeni nu prea ştie să definească această ,,identitate”. E o sumă, sau o chintesenţă a valorilor naţionale? Este o disoluţie a specificului nostru, cum se tem bocitoarele de profesie de pe margine, sau o participare la o construcţie comună, cum procedează cei care fac realmente ,,ceva”? Deocamdată, au fost asumate unanim două simboluri extrem de importante în orice societate: Ziua Europei, la 9 Mai, şi Imnul european, unul al Bucuriei, din Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Mai sunt şi alte reguli fixate, ce ţin de economic, moneda şi o serie de mecanisme de piaţă, dar aici ne interesează doar perspectiva culturală.

Volens-nolens, spiritul timpului vorbeşte numai în limba globalizării. E o fatalitate, dar noi stăm aşa de bine la acest capitol, nu-i aşa?! În esenţă, globalizarea este sensul cel nou pe care societatea umană îl încearcă, după atâtea conflicte sângeroase şi după alte ,,experimente” dureroase. Un sens într-o lume ce părea fără sens o dată cu prăbuşirea lagărului socialist (dacă Occidentul avea ca ţel dărâmarea Zidului Berlinului, noi aveam ca ţel suprem, s-a uitat?, „construirea societăţii socialiste multilateral-dezvoltate şi înaintare a României spre comunism“!). Şi pentru că acest sens (încă ne odihnim în marota tranziţiei fără de sfârşit) nu părea a fi vizibil de toată lumea, nişte europeni au creat în ultimul deceniu peste 1500 de catedre universitare de ,,studii de integrare europeană” (multe poartă numele de Jean Monet). A fost o decizie politică, fireşte, de aici şi asperităţile ce s-au manifestat, dar ce să-i faci, întotdeauna factorul politic, la presiunea celui economic, a fost mai avansat decât cel cultural. Dar numai aşa s-a impus modelul cultural european de la romani încoace! Istoria se repetă, cetăţeanul roman de ieri este cetăţeanul european de astăzi. S-a mai spus, o repetăm, să se audă. Se ştie şi de noii ,,barbari” de la graniţa Imperiului!

De fapt, oricine sesizează schimbările de mentalitate produse în România în ultimul deceniu. De la ţipătul de luptă ,,Nu ne vindem ţara!”, ce anima masele, specialiştii noştri în manipulare au făcut stânga-mprejur şi bat toba, să se audă până-n ultimul cătun, despre binefacerile integrării. Mesajul e optim şi prinde la popor: vin bani de la U.E., pe ochi frumoşi. Cine n-ar vrea bani, de la vlădică şi până la opincă, mai ales când ai deja preţuri europene? În plus, suntem dependenţi din ce în ce mai mult de banii Uniunii Europene. Şi noi, şi alţii mai puternici decât noi, precum ruşii.

Singura soluţie rămâne prinderea inteligentă (cum ştiau fetele sărace de la ţară să o facă!) în această horă europeană. Până şi Henry Kissinger a întrebat în zadar: „Eu, când vreau să dau un telefon… Europei, la cine sun?“ Cum la cine să sune? La Europe, nimfa pe care Zeus a sedus-o! Mitologia noii Europe abia acum se scrie, să nu uităm! Putem să tragem şi noi o linie-două. Nu există încă acel cetăţean european (doar vreo 4% din cetăţenii U.E. se consideră astfel, identificându-se cu o idee), dar este o ficţiune ce prinde însă viaţă. Nu există încă o identitate culturală bătută în cuie, dar se lucrează însă la ,,portretul-robot”. E momentul să ne punem amprenta asupra acestei identităţi, să depăşim criza (nu vine nici o cometă Halley, Doamne fereşte!), să depăşim orgoliile mărunte de mărginaşi ai Imperiului şi să învăţăm noi, oamenii de cultură, de la talpa ţării, de la muncitorii cu palmele bătătorite ce i-au convins pe europeni că ştiu să muncească mai bine decât pălmaşii lor. Să fim şi noi ,,pălmaşi” la Paris, cum au făcut-o Brâncuşi, Eliade, Cioran, Ionescu, dacă toate drumurile duc acolo, sau în alte capitale, şi să ne întoarcem cu lauri. Putem merge şi mai departe, pentru că sensul ultim este construirea identităţii omului planetar, nu doar european sau american. Esenţa umanului stă în tot ceea ce ne uneşte. Să învăţăm de la poeţii ce vin din întreaga lume la Curtea de Argeş de opt ani încoace.

Dar, mai întâi, trebuie să învăţăm să dialogăm, în primul rând între noi, şi apoi cu ceilalţi. Să renunţăm la comportamentele totalitare manifestate tocmai în numele antitotalitarismului! Moneda de schimb a valorii se numeşte comunicare. Să comunicăm, aşadar, ca de la ,,identitate” la ,,identitate”, întru pluralism valoric şi cunoaştere. Întru bucuria de a fi.

[Înapoi sus]

Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]

• Serie nouă • Anul III (38) • Nr. 7 (265) • Iulie 2004 • Revistă fondată în anul 1966 Permanenţa modelelor Citeşti cu uimire în cărţile lui Bertrand Russell: ,,What we wish to know, is what can be deduced from what”. Asta e tot ce se vrea în cunoaştere şi logică? Dar nu numai ştiinţele spiritului toate, oricât de neîmplinite s-ar dovedi, tind să obţină legi, structuri formale şi chiar o logică a lor, dar până şi vieţile oamenilor se vor intrate în formă. Numai că, sub cine ştie ce ,,liber-arbitru”, lumea pare să refuze formele perfecte, cele care coboară şi tind să prindă în plasa lor realitatea. Lumea năzuieşte mai degrabă să se prindă singură în forme proprii. Totul se petrece ca în cazul limitării lucrurilor: limitarea poate veni din afară, şi atunci limita este impusă; ori limita este graniţa pe care şi-o dă lucrul însuşi, iar atunci ea vine dinăuntru. Există, în toate cele ce sunt, un drept la formă, pe care matematicile, formalismele şi logicile îl nesocotesc în chip firesc, instituind ele forme. Şi este ceva necruţător în demersul lor: ele omogenizează lumea, spre a o pune în formă. Vin să arate tuturor fiinţelor şi lucrurilor că până ce nu vor fi una nu vor avea formă (…). Numai că, în afara matematicilor, cu divina lor indiferenţă faţă de lume, toate sunt în întuneric, şi se numeşte ştiinţă, cunoaştere, filosofie, logică tocmai încercarea de a intra în lumină, iar nu de a vedea ce decurge din ea. Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, 1986 (24 iulie 1909 - 4 decembrie 1987) [Înapoi sus] Un aristocrat al spiritului românesc La 6 iulie 1923 s-a născut la Bucureşti Constantin Bălăceanu- Stolnici, medic, doctor în ştiinţe medicale, membru de onoare al Academiei Române. Nume de referinţă în cultura română, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici ne onorează colaborând constant la revista noastră (pagina 3) şi fiind prezent frecvent la manifestări ştiinţifice şi culturale din judeţul Argeş. La mulţi, mulţi ani şi multă putere de muncă, acum, la cea de-a 81-a aniversare, domnule academician! [Înapoi sus] Semnal editorial Feminitate, păcat, lumină şi mântuire, iată doar câteva dintre cuvintele care se aud insistent, chiar dacă nu le rosteşte nimeni… Pavel Şuşară A apărut, la Editura Zodia Fecioarei din Piteşti, volumul de versuri Adamantin al poetei Denisa Popescu. Beneficiind de o lansare şi de o participare a publicului cum de mult nu a mai văzut Piteştiul, Adamantin incită, prin originalitatea sa, la lectură şi reflexie, impunând un talent autentic. [Înapoi sus] Ceea ce ne uneşte... Jean DUMITRAŞCU Întâmplarea face ca în judeţul Argeş să se desfăşoare în cumpăna verii nu mai puţin de patru evenimente cu caracter internaţional, câteva suprapunându-se de-a dreptul, suprasolicitând câţiva împătimiţi ai culturii. În ordine, au avut loc sau sunt în derulare: Festivalul Internaţional de muzică corală D.G. Kiriac, Simpozionul Internaţional de sculptură Gheorghe Iliescu-Călineşti, Simpozionul Internaţional al Societăţilor balcanice de filosofie şi Festivalul Internaţional Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş. La acestea ar mai fi de adăugat înfiinţarea, în aceste zile, (şi) la Piteşti, a unei noi specializări universitare, cea de Studii europene, după modelul celei create de Andrei Marga la Cluj. Ce înseamnă acest lucru? În primul rând, că aici, la Piteşti îndeosebi, există nu numai voinţa de a face ,,ceva”, ci şi forţa organizatorică necesară, că există instituţii şi persoane inimoase care sunt în stare să creeze evenimente. În al doilea rând, faptul că zeci şi sute de oameni de cultură din zeci de ţări intră în contact cu cei locali. În al treilea rând, se realizează un dialog spornic, pentru toate părţile implicate. În fine, prin fiecare eveniment, se mai pune o ,,cărămidă” la identitatea culturală europeană a meleagurilor argeşene. Inutil de precizat că toate acestea se petrec fără granturi de la Uniunea Europeană. Nu sunt vorbe mari, cum ar strâmba din nas cineva de pe margine (fie aceasta oriunde), ci doar expresia intenţiilor ce îi animă pe organizatorii unor asemenea evenimente, de pe la noi sau de aiurea. Practic, se lucrează, ştiut sau neştiut, la ceea ce solicita Robert Schuman încă de acum patru decenii: înainte de a deveni o alianţă economică (sau/şi militară), Europa trebuie să fie o identitate culturală în cel mai complet sens al termenului. Fireşte, o asemenea identitate nu se obţine peste noapte. Mai mult, nimeni nu prea ştie să definească această ,,identitate”. E o sumă, sau o chintesenţă a valorilor naţionale? Este o disoluţie a specificului nostru, cum se tem bocitoarele de profesie de pe margine, sau o participare la o construcţie comună, cum procedează cei care fac realmente ,,ceva”? Deocamdată, au fost asumate unanim două simboluri extrem de importante în orice societate: Ziua Europei, la 9 Mai, şi Imnul european, unul al Bucuriei, din Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Mai sunt şi alte reguli fixate, ce ţin de economic, moneda şi o serie de mecanisme de piaţă, dar aici ne interesează doar perspectiva culturală. Volens-nolens, spiritul timpului vorbeşte numai în limba globalizării. E o fatalitate, dar noi stăm aşa de bine la acest capitol, nu-i aşa?! În esenţă, globalizarea este sensul cel nou pe care societatea umană îl încearcă, după atâtea conflicte sângeroase şi după alte ,,experimente” dureroase. Un sens într-o lume ce părea fără sens o dată cu prăbuşirea lagărului socialist (dacă Occidentul avea ca ţel dărâmarea Zidului Berlinului, noi aveam ca ţel suprem, s-a uitat?, „construirea societăţii socialiste multilateral-dezvoltate şi înaintare a României spre comunism“!). Şi pentru că acest sens (încă ne odihnim în marota tranziţiei fără de sfârşit) nu părea a fi vizibil de toată lumea, nişte europeni au creat în ultimul deceniu peste 1500 de catedre universitare de ,,studii de integrare europeană” (multe poartă numele de Jean Monet). A fost o decizie politică, fireşte, de aici şi asperităţile ce s-au manifestat, dar ce să-i faci, întotdeauna factorul politic, la presiunea celui economic, a fost mai avansat decât cel cultural. Dar numai aşa s-a impus modelul cultural european de la romani încoace! Istoria se repetă, cetăţeanul roman de ieri este cetăţeanul european de astăzi. S-a mai spus, o repetăm, să se audă. Se ştie şi de noii ,,barbari” de la graniţa Imperiului! De fapt, oricine sesizează schimbările de mentalitate produse în România în ultimul deceniu. De la ţipătul de luptă ,,Nu ne vindem ţara!”, ce anima masele, specialiştii noştri în manipulare au făcut stânga-mprejur şi bat toba, să se audă până-n ultimul cătun, despre binefacerile integrării. Mesajul e optim şi prinde la popor: vin bani de la U.E., pe ochi frumoşi. Cine n-ar vrea bani, de la vlădică şi până la opincă, mai ales când ai deja preţuri europene? În plus, suntem dependenţi din ce în ce mai mult de banii Uniunii Europene. Şi noi, şi alţii mai puternici decât noi, precum ruşii. Singura soluţie rămâne prinderea inteligentă (cum ştiau fetele sărace de la ţară să o facă!) în această horă europeană. Până şi Henry Kissinger a întrebat în zadar: „Eu, când vreau să dau un telefon… Europei, la cine sun?“ Cum la cine să sune? La Europe, nimfa pe care Zeus a sedus-o! Mitologia noii Europe abia acum se scrie, să nu uităm! Putem să tragem şi noi o linie-două. Nu există încă acel cetăţean european (doar vreo 4% din cetăţenii U.E. se consideră astfel, identificându-se cu o idee), dar este o ficţiune ce prinde însă viaţă. Nu există încă o identitate culturală bătută în cuie, dar se lucrează însă la ,,portretul-robot”. E momentul să ne punem amprenta asupra acestei identităţi, să depăşim criza (nu vine nici o cometă Halley, Doamne fereşte!), să depăşim orgoliile mărunte de mărginaşi ai Imperiului şi să învăţăm noi, oamenii de cultură, de la talpa ţării, de la muncitorii cu palmele bătătorite ce i-au convins pe europeni că ştiu să muncească mai bine decât pălmaşii lor. Să fim şi noi ,,pălmaşi” la Paris, cum au făcut-o Brâncuşi, Eliade, Cioran, Ionescu, dacă toate drumurile duc acolo, sau în alte capitale, şi să ne întoarcem cu lauri. Putem merge şi mai departe, pentru că sensul ultim este construirea identităţii omului planetar, nu doar european sau american. Esenţa umanului stă în tot ceea ce ne uneşte. Să învăţăm de la poeţii ce vin din întreaga lume la Curtea de Argeş de opt ani încoace. Dar, mai întâi, trebuie să învăţăm să dialogăm, în primul rând între noi, şi apoi cu ceilalţi. Să renunţăm la comportamentele totalitare manifestate tocmai în numele antitotalitarismului! Moneda de schimb a valorii se numeşte comunicare. Să comunicăm, aşadar, ca de la ,,identitate” la ,,identitate”, întru pluralism valoric şi cunoaştere. Întru bucuria de a fi. [Înapoi sus]