La Stolnici, în copilărie (XVIII)

Activitatea şcolară (II)

Acad. Constantin BĂLĂCEANU-STOLNICI

O dată cu începerea liceului, viaţa noastră şcolară s-a schimbat mult. Echipa învăţătorilor din „Casa domnişoarelor“, despre care am pomenit, nu mai era suficientă. Ea continua să ne sprijine cu eficienţă la majoritatea materiilor, explicându-ne şi, în special, ascultându-ne zilnic.

Pentru adâncirea studiilor noastre, părinţii au „angajat“ însă meditatori din rândul profesorilor de la Piteşti, care făceau un fel de navetă la Stolnici. Ca urmare, ne-am bucurat de competenţa unor profesori remarcabili pentru materiile mai deosebite. Astfel, pentru matematici l-am avut pe profesorul Paul Iscovici, graţie căruia am putut înţelege şi învăţa această disciplină, depăşind exigenţele liceale, fapt care mi-a fost de un real folos mult mai târziu, când, în anii ’50, m-am aventurat în studiul ciberneticii.

Paul Iscovici avea şi o cultură deosebită, cânta la vioară şi era un bun povestitor. Fiind evreu, prezenţa lui ca meditator al unor copii de boier român i-a deranjat pe unii şi tata a primit scrisori de reproşuri din partea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a lui Milcoveanu, ca şi ameninţări din partea legionarilor din sat. Tata însă a profitat ca să ne facă o lecţie împotriva discriminărilor rasiale şi să ne atragă atenţia asupra aspectelor negative ale mişcării legionare, care, din nefericire, atrăgea mulţi tineri de valoare prin doctrina ei naţionalistă, printr-o orientare spirituală puternică şi prin unele aspecte moralizatoare care, însă, erau în contradicţie cu practica asasinatului politic şi a violenţelor antisemite care au compromis-o. Tata, pentru a evita orice agresiune, îl ducea personal cu maşina pe Paul Iscovici de la gară la conac şi de la conac la gară, aşezând pe bordul automobilului, bine vizibil, revolverul pe care îl avea. În general, meditatorii noştri erau duşi cu trăsura cu cai. În perioada premergătoare războiului, Paul Iscovici a fost concentrat şi venea la noi în uniforma de căpitan de artilerie, cu care prilej călărea cu mândrie armăsarii noştri, până ce legislaţia antirasială l-a scos din armată, fapt care l-a afectat foarte mult, căci se considera un autentic român. Mai târziu a fost concediat şi de la liceu şi marginalizat în chip inacceptabil. La noi a continuat să vină şi să se bucure de tot respectul ce i se cuvenea pentru calităţile sale.

După război s-a stabilit la Bucureşti, unde a fost profesor de matematică, până la pensionare, la Liceul Lazăr. Avea o soţie, Eva, de o rară frumuseţe, care m-a atras întotdeauna prin veselia ei şi cultura pe care o avea, ca şi prin curajul cu care a suportat umilinţele din perioada legionară. Destinul a vrut ca prin anii ’50 să facă o melancolie profundă, cu recidive, pe care i-am vindecat-o de câteva ori, dar, în final, Eva a reuşit – într-un moment de neatenţie – să se arunce pe fereastră.

Un alt meditator a fost Virgil Mărgineanu, profesor de latină şi greacă. Datorită lui am învăţat temeinic limba latină, am putut să-i citesc pe Cezar, Tacit, Cicero, Virgiliu, Ovidiu ş.a. Şi astăzi mai pot recita hexametri din Eneida, versuri din Georgice sau pasaje din Catilinare şi Metamorfoze sau Tristia. La noi exista o tradiţie privind studiile de latină. Tata făcuse liceul la Viena, la Teresianum (care, pe vremea aceea, era o şcoală militară pentru aristocraţia austro-ungară), şi devenise un latinist care fusese învăţat nu numai să traducă, să facă retroversiuni sau să citească texte clasice, dar şi să vorbească, putând susţine o conversaţie în această „limbă moartă“.

Limba greacă am învăţat-o mai puţin, căci între timp studiul ei fusese scos din programe. Am rămas doar cu cunoaşterea alfabetului elen, ceea ce mi-a folosit mai târziu.

De profesorul Mărgineanu mă leagă şi amintirea unei călătorii pe care am făcut-o împreună, în 1938, în Italia.

La Stolnici, după ce a cunoscut-o pe Maricica – fiica unui preot de mare ţinută, Vasile Ponova, de la Hârseşti –, îi făcea acesteia o curte asiduă, susţinut şi de mama. Maricica însă, fiică şi nepoată de preot, a preferat să devină preoteasă, iar profesorul Mărgineanu a rămas holtei până după război, când s-a căsătorit. A avut un băiat fizician, care a ajuns un distins cercetător pe undeva prin S.U.A. (după ce fusese câtva timp asistent la Catedra de fizică a Facultăţii de Medicină din Bucureşti), după ce a luat drumul pribegiei, profitând de o deplasare pentru un congres.

Fiindcă am pomenit de părintele Ponova, trebuie să menţionez că erau doi fraţi, Vasile şi Alexandru, cu o îndepărtată origine poloneză, care locuiau şi slujeau într-o comună vecină, la Hârseşti. Erau doi preoţi care depăşeau cu mult standardele parohiilor din mediul rural, ca pregătire, profil moral şi „profesionalism“. Se bucurau de un mare prestigiu în regiune şi noi ne duceam des la ei călare, cu trăsura, sania sau motocicleta să-i vizităm. Ne primeau întotdeauna cu multă afecţiune şi ne serveau cu dulceaţă şi apă rece. Ambii făceau politică liberală – căci în perioada interbelică foarte mulţi preoţi erau angajaţi în viaţa politică. Părintele Vasile a murit la sfârşitul războiului, aşa că nu a apucat prigoana comunistă. Părintele Alexandru a trăit însă mult, până în anii ’60, şi a rezistat persecuţiilor graţie marelui său prestigiu. A avut o verticalitate remarcabilă şi nu se sfia să ne viziteze la Bucureşti, ceea ce implica mari riscuri. A luat parte la multe evenimente din viaţa noastră: botezuri, logodne, nunţi, înmormântări şi parastase. Aducea în casa noastră ceva din atmosfera de la Stolnici, de unde fuseserăm alungaţi şi unde nu aveam dreptul să ne ducem!

E drept că părintele Alexandru nu era din satul nostru, ci din Hârseşti, dar acesta era un sat vecin. Era un sat de moşneni, unde nu fuseseră moşii boiereşti. Exista o mică proprietate pe care şi-o făcuse la sfârşitul secolului al XIX-lea un oarecare Hagenof, pe care logofătul Iancu Bălăceanu (străbunicul meu) îl adusese ca să-l ajute la administrarea moşiei noastre şi pe care bunicul meu l-a folosit şi el, dându-i în dar, ca mulţumire pentru serviciile aduse, acele hectare care au devenit nucleul moşioarei sale. Acest Hagenof fusese grav rănit într-un accident de vânătoare de către un înalt funcţionar al căilor ferate. Bunicul meu a aplanat conflictul şi a blocat un eventual proces, dar s-a folosit de această împrejurare ca să obţină trecerea căii ferate prin Stolnici, ceea ce a schimbat viaţa regiunii. Evident că nu l-am cunoscut pe acest Hagenof, dar urmaşa lui era o doamnă Dobrescu, simpatică, plină de ifose şi elegantă, care locuia la Bucureşti, dar venea din când în când cu cei doi fii ai săi – care erau de vârsta noastră –, cu care făceam plimbări călare prin păduri şi prin satele de pe Valea Cotmenei.

Dar să revenim la studiile noastre, pe care le făceam într-un regim foarte sever. În afară de profesorii Iscovici şi Mărgineanu am mai avut sporadic şi alţi profesori, dar care nu au avut asupra familiei noastre un impact deosebit. Printre ei am avut un profesor Voiculescu, instruit, cu mare talent didactic, dar care era de talie foarte mică şi avea o voce enervantă, de castrat. S-a ostenit mult cu noi, mai ales pentru limba şi literatura română. A murit tânăr, în timpul războiului, de o tuberculoză pulmonară, boală care, la vremea aceea, făcea extrem de multe victime.

Examenele le dădeam la Piteşti, la Liceul de băieţi I.C. Brătianu. Mama obţinuse pentru sora mea să-şi dea examenele tot acolo, căci profesorii acestui liceu erau cunoscuţi pentru severitatea lor, cu mult mai mare decât cea a profesorilor de la liceul de fete. Pentru ca procesul nostru de învăţământ să fie cât mai eficient, noi urmam cu stricteţe programele analitice sub forma lor de predare de la Liceul Brătianu. Pentru aceasta eram ajutaţi de secretarul liceului, un domn Marinescu, jovial, zgomotos, cu părul lung şi cu nişte mustăţi stufoase, negre, care îi asigurau aspectul tipic al birocratului din sistemul şcolar. Venea câteodată şi la Stolnici, unde-i îndruma pe învăţătorii noştri şi-i informa cu privire la pretenţiile profesorilor de la Piteşti. Aranja ca din când în când să asistăm şi la unele lecţii.

Unul dintre aspectele cele mai de seamă era alegerea manualelor şcolare. Nu trebuie uitat că în perioada interbelică existau manuale paralele şi fiecare profesor, pe răspunderea lui, îşi alegea manualele pe care le considera cele mai bune, fără ca directorul, inspectorii şcolari sau funcţionarii din Ministerul Educaţiei să se amestece.

Şi acum îmi amintesc de emoţiile plăcute pe care mi le pricinuiau aducerea manualelor. Părinţii, după ce aflau lista folosită la Liceul Brătianu, se duceau la unica librărie de pe Strada Mare, de unde le cumpărau, împreună cu rechizitele, atlasele şi hărţile necesare, şi ni le aduceau la Stolnici.

Toate manualele erau tipărite cu grijă, ilustrate cu şi mai multă grijă şi uneori cu coperte interesante. Unele dintre ele erau cu foile netăiate, cum era obiceiul editorilor epocii; şi acum îmi face plăcere să evoc emoţia cu care „tăiam“ paginile.

La manualele respective se adăugau şi cărţile de lectură suplimentară, care, dacă nu se aflau în biblioteca din conac, erau cumpărate de la Piteşti şi de la Bucureşti.

Graţie eforturilor părinţilor, profesorilor şi învăţătorilor noştri am primit o educaţie care depăşea cu mult exigenţele ce se impuneau în liceele oficiale, lucru care mi-a fost de un real folos şi pentru care sunt recunoscător şi astăzi celor care m-au dăscălit acum circa 60-70 de ani.