Mircea Eliade despre tehnica lecturii şi educaţia spiritului

OCTAVIAN M. SACHELARIE

Între preocupările sale, Mircea Eliade s-a ocupat şi de lectură, căutând să argumenteze faptul că lectura ar trebui să fie pentru omul contemporan un mijloc de educaţie a culturii spiritului. Reputatul filosof arăta că oamenii se interesează foarte puţin de lucrurile esenţiale care pot face din viaţă o creştere necontenită sau o moarte spirituală timpurie. Din punct de vedere spiritual, majoritatea oamenilor au vârsta adolescentului, gândesc şi simt astfel: cu aceleaşi formule, cu aceleaşi superstiţii. Cauza? O proastă alimentaţie spirituală. Tehnicile şi mijloacele alimentării spirituale sunt prea puţin cunoscute şi folosite. Nu există, după Mircea Eliade, nici un manual cu ajutorul căruia cineva să poată învăţa arta de a creşte spiritual: ,,Nu avem încă un Manual de introducere generală în lectură, un manual care să transforme acest viciu modern al lecturii într-o tehnică, într-un instrument de alimentare spirituală. Lectura este pentru omul contemporan un viciu sau o osândă. Citim ca să trecem examenele, ca să omorâm timpul sau citim din profesiune. Lectura ar putea implica şi funcţii mai nobile. Lectura ar putea fi un mijloc de alimentare spirituală continuă, nu numai un instrument de informaţie sau de contemplaţie estetică” (M. Eliade, Tehnica şi educaţia culturii spiritului, în Taina Indiei, Bucureşti, Ed. Icar, 1991, p. 89).

Dând exemple concrete, autorul arată că sunt numeroase cărţi stenice în literatura universală, cărţi care îţi comunică sete de viaţă, de faptă, de bărbăţie. Există cărţi care au valoarea unui tonic, a căror lectură depăşeşte bucuria intelectuală sau estetică a unei simple cărţi bine gândite şi frumos scrise. Astfel, cartea lui Jack London Martin Eden sau cea a lui Giovanni Papini Un om sfârşit are o discutabilă valoare estetică sau morală, dar lectura ei este covârşitoare. Sunt cărţi tonice şi oricine le citeşte îşi simte forţele sufleteşti îmbogăţite, dorul de muncă şi de luptă exaltate. Asemenea cărţi ar trebui citite în orice moment de secetă sufletească. Din păcate, puţini sunt aceia care ştiu de ele. Nimeni nu s-a gândit să folosească, tehnic, această colosală energie sufletească latentă în cărţi. Literatura poate însemna un stimulent uriaş: ,,Avem zeci de mii de formule farmaceutice, de tonice, de siropuri şi mai ştiu eu ce, dar nu s-a gândit nimeni să folosească tehnic această colosală energie latentă în cărţi” (Mircea Eliade, op. cit., p. 90).

Ne putem gândi oare la un principiu al biblioterapiei? Credem că da, abordări în această privinţă existând deja şi în bibliologia românească (vezi Ioana Tăutu, Carte-lectură-bibliotecă în concepţia lui Mircea Eliade, I, în Biblioteca, revistă de bibliologie, nr. 3-4-5, 1992). Aşadar, lectura poate fi folosită ca o tehnică de alimentare spirituală. În general, oamenii citesc la întâmplare, ce cărţi le cad în mână, sau ce găsesc la părinţi, amici, în bibliotecile accesibile. Citim pe Dostoievski înainte de Victor Hugo şi pe André Gide înainte de Renan. Ne trezim la vârsta când viciul acesta (lectura) trebuie moderat fără a fi cunoscut anumite cărţi mari, ale adolescenţei şi ale primei tinereţi. Nu numai cultura noastră rămâne incompletă, fracturată, dar şi experienţa sufletească, ceea ce e mult mai greu.

Un manual introductiv ar putea evita aceste lacune. Într-un astfel de manual ar trebui să se găsească lista de cărţi pe vârste, pe temperamente, pe anotimpuri.

Remarcând armonia care există între fenomenele cosmice şi etapele sufletului, dar pe care puţini dintre noi o descoperă la timp, Eliade nutreşte convingerea că lectura are posibilitatea ,,de a ne apropia concret de marile ritmuri ale naturii de care noi ne-am desprins şi pe care noi ne trudim s-o înţelegem. Lectura unei anumite cărţi ar putea, de pildă, să ne introducă în anotimpuri, să ne reveleze ritmurile din afara noastră”. De exemplu: ,,Primăvara sau solstiţiul de vară sunt fenomenele cosmice pe care le experimentăm biologic şi sentimental; adică fără voia noastră, obscur, mai mult sau mai puţin la întâmplare. Misterul marii deşteptări vegetale îl simţim fiecare dintre noi, fireşte. Dar cât de semnificativă ar ajunge această simţire dacă i-am putea descifra emblemele, simbolurile, sensurile ei universale, absolute. Există, fără îndoială, poeme scrise în felurite limbi pe care, dacă am şti când şi cum să le citim, am pătrunde mai efectiv în Primăvară. Lectura ar putea ajunge, aşadar, o tehnică prin care omul ar învăţa ritmurile şi anotimpurile’’ (Mircea Eliade, op. cit., p. 90).

Eliade mai adaugă o altă funcţie a lecturii exersată pe un anumit tip de cărţi, respectiv ,,acea funcţie primordială, mistică: de a stabili contacte între om şi Cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitate a omului o vastă experienţă colectivă, de a lumina riturile”. Pledoaria este superbă: „Am intra în primăvară cu o anumită carte; am medita în Săptămâna Luminată pe altă carte; Noaptea Sfântului Ioan (24 iunie) ne-ar găsi adunaţi, viguroşi, înălţaţi de paginile unei cărţi şcolare” (după Ioana Tăutu, este vorba de funcţia iniţiatică a lecturii, alături de funcţiile de contemplaţie, informativă şi tonică).

Lectura, în viziunea lui Eliade, poate avea şi un rol de distracţie şi de odihnă mentală, în acest scop putând fi folosite orele de odihnă, acestea transformându-se în ore dinamice, benefice pentru omul contemporan.

De asemenea, referindu-se la vacanţa intelectualului, reputatul filosof şi scriitor militează pentru o vacanţă activă, lecturile de vacanţă trebuind să fie în afara facilului, a gratuităţii: „Nu sunt deloc de părerea aproape unanimă că vacanţa e timpul lecturilor uşoare. Dacă trebuie într-adevăr să avem şi lecturi uşoare, în viaţa nostră atât de scurtă şi de zbuciumată, apoi timpul lor este în restul anului. Atunci suntem uneori destul de obosiţi ca să fim nevoiţi să citim cărţi uşoare. Dar în vacanţă suntem mult mai robuşti şi mai liberi. Nu ne zoreşte nimeni şi putem petrece trei luni citind Odiseea sau Divina Comedie, fără ca să ne pară rău de timpul astfel consumat. Nu înţeleg de ce se feresc oamenii să citească sau să recitească în vacanţă operele substanţiale ale literaturii universale. Niciodată nu veţi pătrunde mai bine Odiseea decât la mare, dacă se poate singuri, cu orgoliul şi suferinţele amintite, cu inteligenţa limpezită de atâta vastitate şi atâta ritm. Iar partea a doua din Faust cred că nicăieri nu poate fi mai total înţeleasă ca într-o vacanţă petrecută la munte.

În vacanţă, după cum se ştie, se învaţă lucrurile esenţiale. Atunci omul e liber şi dispus să înveţe. Pentru un intelectual, vacanţa este starea perfectă, paradiziacă, aşa cum oamenii o vor obţine, poate, într-o zi chiar aici pe pământ. Dar mai ales în vacanţă intelectualii pot lua cunoştinţă de plinătatea misiunii lor, de destinul lor. Şi, uneori, această luare de cunoştinţă poate pleca de la lucruri şi întâmplări foarte comune. De pildă, de la descoperirea unui poet sau recitirea unei cărţi. Din nefericire, operele de artă sunt rar citite şi prost citite. Cineva, după ce terminase o fascinantă biografie a lui Shelley, s-a apucat să-i citească pe clasicii greci. Dar a renunţat repede. Nu te pot emoţiona Homer şi Eschil decât după ce ai intuit conştiinţa teoretică a lumii pe care o avea omul homeric sau personajul din tragediile lui Eschil şi această intuiţie pentru omul modern atât de depărtat de viaţa cosmică şi atât de rarefiată printr-o literatură de analiză nu poate fi obţinută decât citind şi recitind cu dragoste, cu fervoare, cu imaginaţie. Iată o perfectă lectură de vacanţă, prin care un intelectual nu îşi asimilează numai o capodoperă literară, dar descoperă şi îşi însuşeşte o nouă sensibilitate. Este suficientă o bună lectură de acest fel, ca să transforme un belfer într-un intelectual. A fi emoţionat de Homer, bunăoară, nu înseamnă numai a descoperi zone pure de contemplaţie estetică, înseamnă în acelaşi timp a te cunoaşte mai profund pe tine, a te transforma pe tine însuţi. Căci, ca să fim drepţi, foarte puţini dintre intelectuali au asemenea capacităţi de asimilare şi contemplare a operei de artă. Foarte mulţi trăiesc încă exterior aceste valori pure“.

Pedagogia lecturii, respectiv tehnica lecturii, reprezintă pentru Mircea Eliade un concept larg, formativ, oferind norme şi principii generale, selectivitatea şi ierarhizarea lecturilor (lectura la timpul potrivit, recitirea, asimilarea cărţilor citite, verificarea lecturii, discernerea valorilor). În acest sens, citatul următor e semnificativ: „E vorba, înainte de toate, de a nu citi cărţi proaste sau mediocre şi de a nu citi pe cele bune la timp nepotrivit. Oamenii care se mulţumesc cu lectura clasicilor din liceu nu pot spune că au gust literar bine format. Oamenii care n-au descoperit voluptatea recitirii a cel puţin zece cărţi mari şi care nu au permanent o carte favorită şi pe care să o răsfoiască zilnic, iarăşi nu pot spune că ştiu ce înseamnă propriu-zis arta lecturii. De fapt, după cum spune Weber, o carte care nu merită să fie citită de două ori nu merită să fie citită o singură dată”.

Pentru Mircea Eliade, asimilarea textului citit se poate baza pe memorizarea materiei sau transferul de spirit, de emoţie estetică, de gândire sau de altă natură, toate convertite în experienţa personală: „Marea problemă a lecturii rămâne, fireşte, asimilarea cărţilor citite. Sunt oameni care, citind, asimilează atât de personal substanţa cărţii încât nu o mai memorează, nu reţin nici amănunte, nici schema generală. Îşi amintesc de o carte ca de o melodie; păstrează numai starea sufletească provocată sau precipitată de lectură. Alţi oameni citesc şi reţin; nu e vorba de memoria lor, de virtute, de înregistrarea episoadelor şi a personagiilor, ci de bucuria pe care au descoperit-o în materia cărţilor citite. Şi sunt alţi cititori, care cunosc mai puţin o carte, şi care totuşi spun lucruri admirabile despre această carte, memorează şi comentează cu o adresă uimitoare. Speciile acestea de cititori nu trebuie confundate. Noi îi apreciem, e drept, pe aceia care au o memorie vie a cărţilor, care ne pot vorbi despre autori favoriţi, pot cita copios pasagii întregi şi întreprinde oricând exegeze. Dar nu este mai puţin adevărat că cei mai preţioşi cititori sunt aceia care uită cărţile, care asimilează atât de personal gândurile sau emoţiile autorilor citiţi încât nici nu-şi mai amintesc de unde le-au luat. Asemenea cititori izbutesc să transforme funcţia aceasta dificilă a lecturii într-o funcţie organică, naturală, imitând gestul naturii, căci, după cum se ştie, natura nu păstrează niciodată contururile şi formele obiectelor asimilate, memoria lor, ci transformă necontenit substanţe.

Toată tehnica lecturii constă în virtutea aceasta a transformării substanţei cărţilor. Ceea ce se numeşte asimilare este tocmai procesul obscur care transformă problemele şi personagiile unei cărţi într-o dramă la care participă actorul şi după sfârşitul căreia el se regăseşte mai adâncit, mai îmbogăţit, mai experimentat. Mi se pare că Paul Valéry definea astfel cultura: ceea ce rămâne după ce se uită totul. Nu e nici un paradox în această propoziţie enigmatică. Într-adevăr, poţi uita toţi anii şi toţi domnii istoriei, toate bătăliile şi toate cuceririle ei, adică ai citit odată o istorie universală, îţi rămâne o viziune precisă a mersului omenirii, a tragediei şi a demnităţii omului şi această viziune greu de exprimat şi greu de formulat este o experienţă personală a cărei valoare şi adâncime nu o mai poate nimic suprima. În acelaşi fel, asimilarea perfectă a unei cărţi, adică transformarea substanţei sale în element nutritiv, este o experienţă personală după care lectorul se regăseşte mai împlinit şi mai bogat”.

În concepţia lui Mircea Eliade, verificarea lecturii trebuie să-l facă pe cititor să ajungă de la o tehnică simplă a lecturii la arta lecturii, etapă care presupune capacitatea de discernere a valorilor. ,,Ne simţim mai bogaţi, mai vii, mai umani după o anumită carte? Asta este întrebarea pe care fiecare trebuie să şi-o pună. Este cu desăvârşire inutil să citim acele sute de cărţi mediocre, seci şi uneori dăunătoare. Asemenea cărţi se recunosc repede; după zece sau douăzeci de pagini. În locul acestor cărţi care costă şi bani, şi timp s-ar putea reciti cărţile bune sau s-ar putea descoperi cărţi uitate. Lectura nu ajunge o artă nobilă decât prin puterea sa de a prevedea erorile şi mediocrităţile şi prin virtutea de a economisi timpul. Gustul format prin lectura clasicilor, prin recitirea cărţilor mari şi a cărţilor favorite este cel mai sigur mijloc de a evita experienţele inutile. Un om care ştie să citească nu înseamnă numai omul care recunoaşte şi cultivă cărţile bune, ci mai ales înseamnă omul care ştie să recunoască şi să evite cărţile mediocre şi lecturile inutile.”

După opiniile lui Eliade, lectura trebuie să fie creativă. Iată cum explică el acest lucru: ,,Întrebarea este: prin ce mijloc se poate folosi energia considerabilă acumulată în cărţi, prin ce mijloc individual se poate folosi de cărţi aşa cum se foloseşte de bani, de soare, de hrană? (…). Este vorba de calea prin care un om poate depăşi stadiul diletant al lecturii, poate scăpa o dată pentru totdeauna de amatorismul funest al lecturilor. Căci, dacă stăm şi privim ce se întâmplă în jurul nostru, ne dăm seama că majoritatea lecturilor se fac în mod diletant, adică fără o prea mare grijă în alesul cărţilor, fără o prea mare atenţie, conduşi de cele mai multe ori de plictiseală, de curiozitate, de spirit de imitaţie. Asemenea lecturi nu preţuiesc prea mult. Dimpotrivă, ele sunt câteodată dăunătoare, contribuie la risipirea energiei mentale, la semidoctism, la amatorism.

Problema capitală este deci: prin ce metodă lectura ajunge o funcţie organică, de asimilare şi nutriţie, depăşind stadiul diletant în care se află majoritatea oamenilor? Prin ce mijloc lectura începe să ne înveţe să gândim, să înţelegem? Majoritatea oamenilor citesc, în cel mai bun caz, ca să afle lucruri noi, ca să ştie cât mai multe lucruri. Dorinţa aceasta este excelentă la începutul educaţiei, dar e fatală la mijlocul vieţii, la maturitate. Trebuie descoperite atunci cărţi care ne ajută nu să ştim, ci să înţelegem; cărţi care ne îndeamnă, fără ştirea noastră, la gândire, la examen, la reflecţie personală. Dacă socotim cărţile fundamentale ca un izvor nesecat de energie mentală, lectura ajunge o problemă serioasă atât pentru indivizi, cât şi pentru societate. Nu ne este îngăduit să trecem prin viaţă nefolosind energia care stă condensată în cărţi. Şi atunci se pune de urgenţă problema bibliotecilor, atât a bibliotecilor particulare, cât şi a bibliotecilor publice”.

La sfârşitul acestei incursiuni, trebuie să subliniem faptul că Mircea Eliade a făcut aceste remarci în conferinţele despre India, susţinute la Radio în perioada 1932-1939, cuprinse în volum de Mircea Handoca (1991). Câteva dintre titlurile conferinţelor sunt sugestive: ,,Despre cărţi şi biblioteci”, ,,Tehnica şi educaţia culturii spiritului”, ,,Institute de cultură”, ,,Arta şi tehnica lecturii”, ,,Deliciile erudiţiei”. De recitit, toate...