Piersicile lui Florin (II)

Revista ARGEŞ continuă, in extenso, convorbirea dintre doi mari actori, Florin Piersic şi Ion Focşa. Primul, o vedetă ce-a depăşit graniţele ţării, al doilea, o vedetă a scenei Teatrului Al. Davila, cetăţean de onoare al municipiului Piteşti. Convorbirea a avut loc în luna noiembrie 2002, în cadrul emisiunii Piersicile lui Florin ce se difuza la OTV. Îi mulţumim lui Florin Piersic pentru generozitatea de a oferi cititorilor noştri această convorbire. (Red.)

,,Te felicit pentru băiatul tău”

Florin Piersic: I-am spus, nu o dată, băiatului meu: „Florinel, te rog foarte mult! În primul rând, că te cheamă Florin Piersic jr. şi nu vreau să-mi faci mie marca – îmi pare foarte rău că trebuie să spun asta – medaliuţa asta pe care eu o am, cu foarte multă muncă, transpiraţie, cu sânge, cu nopţi nedormite, nu vreau s-o pătezi, nu vreau să o întuneci“. La care el m-a înţeles. Ca să aflu că la UNITER a venit îmbrăcat frumos şi a vorbit foarte frumos. N-am auzit ce, dar dacă mi-au spus 200 de oameni acelaşi lucru, că a fost frumos, înseamnă că nu erau toţi nebuni. Iar acum am plăcerea să-ţi spun că l-am văzut la Cluj, într-un spectacol tradus de el, pus de el în scenă, interpretat de el. Joacă nouă personaje! Am avut o revelaţie. Îl socotesc unul din cei mai talentaţi, îmi pare foarte rău că n-am alt cuvânt, n-are nici o legătură cu faptul că e băiatul meu, unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei lui. Extraordinar a jucat. Mi s-a zburlit pielea. Eu nu-l privesc ca un tată, ci ca un actor care ştie puţin meseria asta, puţin, pentru că noi avem mereu ceva de învăţat. L-am privit cu plăcere extraordinară şi mai fericit am fost la urmă, când a primit aplauzele. El nu arăta nici pe departe ca un actor obosit. Făcuse o călătorie de la Bucureşti la Cluj cu maşina şi, în aceeaşi zi, a şi jucat. La sfârşit a lăsat senzaţia că atunci va începe să joace, era vesel, drăguţ. Iar cei care l-au aşteptat la urmă au remarcat cât de modest este. I-am şi spus: „A intervenit o foarte mare schimbare în felul tău“. Poate ai auzit, la Operă, la Gala actorilor de film, când Olga Tudorache, în loc să-mi spună „Florine, îţi mulţumesc!“, mi-a spus: „Florine, te felicit pentru băiatul tău!“ Îmi place cum a început convorbirea noastră, să ştii! Pentru că eu – tu eşti moldovean (dobrogean, totuşi – n.r.), ai o limbă extraordinar de caldă, de plăcută – îmi ziceam în sine: acum ne aşteaptă un duş de căldură, de soare, de privighetori, dar ai început aşa cum trebuie să înceapă un artist mare. Şi-mi dai o lecţie, cu ocazia asta, pentru că trebuie să le spunem şi pe cele rele, nu numai pe cele bune. Sfatul nostru, dragii noştri prieteni din partidul actorilor, este să fiţi modeşti şi să nu uitaţi niciodată că maestrul Focşa a spus ce a spus, iar Florin Piersic, care, poate, a avut la debutul lui, şi maestrul Focşa ştie, mare succes cu piesa Peer Gynt, în care juca trei vârste, a rămas de atunci şi până acum tot modestul actor Florin Piersic. Atunci când mi se spune că sunt mare mă gândesc numai la fizic, nu la alte calităţi pe care aş putea să le am. Continuaţi, maestre!

Ion Focşa: Ai pomenit de Peer Gynt. Şi mi-aduc aminte ce atmosferă se crease înainte de a veni voi să jucaţi la Teatrul de Comedie. Acolo a venit, special, şi maestrul Kiriţescu, pentru tine şi pentru Dinu Cernescu, care îi este nepot. Şi am avut bucuria să văd acel spectacol. Într-adevăr, admirabil.

Florin Piersic: Dinu îl pusese în scenă. Era lucrarea lui de diplomă.

Ion Focşa: Da. Florin, vreau să-ţi spun că rar mi s-a întâmplat să întâlnesc un om, un actor care să venereze pe cel care l-a ajutat în carieră. De obicei, se uită. Trece un număr de ani şi-l dă uitării. Dar tu, de fiecare dată, îl aminteşti pe Alexandru Finţi. Şi îmi dau seama că faci un lucru foarte bun, că acest om merită să nu fie uitat niciodată. Am avut norocul să aflu mai multe lucruri despre el, pentru că, fac aici o paranteză, când m-am căsătorit după terminarea Institutului, cu colega mea Lili Sacerdoţeanu, umblând pe străzile Capitalei ca să găsim o cameră cu chirie, am ajuns pe str. Alexandru Orăscu şi am intrat la maestrul Soreanu, la care am şi locuit, de altfel, dar nu asta e important. Maestrul Soreanu i-a fost profesor lui Finţi. Ţinea foarte mult la Finţi. Şi de la el am aflat cum a debutat Alexandru Finţi. În primul rând că Iorga, care avea o uşurinţă în a scrie şi piese, unele chiar foarte bune, a înfiinţat Teatrul Popular, care se afla pe b-dul Elisabeta, colţ cu Brezeanu, la fosta sală a Senatului. Conducerea Teatrului Popular i-a fost încredinţată marelui actor Ion Livescu de la Teatrul Naţional. Maestrul Soreanu, fiind coleg de cabină cu maestrul Livescu, l-a recomandat pe Finţi: ,,Îţi dau un băiat”. Şi Livescu l-a distribuit în rolul principal din piesa lui N. Iorga Un domn pribeag. Era o piesă în versuri albe şi a fost o lansare aşa de puternică încât cel mai renumit cronicar dramatic al vremii, Dem. Teodorescu, Şacalul, cum i se spunea, şi-a intitulat cronica Un debut strălucit: Alexandru Finţi.

,,O enciclopedie a teatrului românesc”

Florin Piersic: Extraordinar.

Ion Focşa: Mai târziu, N. Iorga dă o piesă la Teatrul Naţional. Se numea Doamna lui Eremia. Iorga pune o condiţie regizorului: să-l invite într-un rol pe Alexandru Finţi, ca un omagiu pentru succesul pe care-l obţinuse în cealaltă piesă. Şi joacă Finţi în Doamna lui Eremia. Asta se întâmpla în 1923. Dar s-a întâmplat un fenomen mai puţin cunoscut. Iorga făcea politică. Nu mai ştiu pe cine vizau huliganii din seara premierei, dar, la apariţia lui Finţi, în tabloul 3 sau 4, au început huiduieli, fluierături, să se arunce cu obiecte în scenă. Iorga, care era prezent în lojă, s-a ridicat în picioare şi s-a adresat celor de la galerie: ,,Să vă fie ruşine! Ne faceţi neamul de râs!” Finţi a avut tăria de a juca mai departe. Nu s-a lăsat intimidat de huiduieli, dar, bineînţeles, spectacolul a fost amânat câteva zile. S-a reluat, până la urmă, dar fără Finţi. Era o conjunctură politică nefavorabilă lui Iorga, în primul rând, şi lui Finţi, care era evreu…

Florin Piersic: Evreu, da…

Ion Focşa: Astea-s începuturile şi necazurile tinereţii. Finţi a fost invitat la Teatrul Bulandra să joace alături de Maria Ventura – Comedia franceză pendula atunci între Paris şi Bucureşti. Maria Ventura avea un teatru al ei, unde e Teatrul Odeon astăzi, care-i purta numele. Îmi pare rău că edilii noştri au permis să aşeze statuia lui Atatürk acolo, în faţă, n-are nici o legătură, ar fi trebuit o statuie a Mariei Ventura. Şi Finţi a jucat lângă Ventura în Omul de altădată. Dar marea lovitură pe care a dat-o, tot la Bulandra a fost, cu melodrama lui Bisson Necunoscuta. Juca un tânăr avocat, impetuos, alături de Tony Bulandra şi V. Maximilian, într-o distribuţie strălucită. Finţi juca rolul titular, al unui avocat care apăra o decăzută, fără să ştie că femeia era chiar mama lui.

Florin Piersic: Excelent.

Ion Focşa: Şi-au urmat şi alte roluri acolo, la Bulandra. În sfârşit, e chemat la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde joacă, în premieră, pe Lazăr, în piesa Manase a lui Ronetti Roman. Pe urmă, din păcate, cutremurul din ’40 distruge Teatrul Bulandra, vin legionarii la putere şi se aşază o tristeţe în sânul actorilor evrei. Nu mai au voie să joace pe scenele româneşti. Şi atunci s-au grupat toţi la Teatrul Baraşur, care avea două săli, una pentru estradă la parter, iar la etaj alta pentru spectacolele de proză. Acolo erau grupaţi actorii evrei cei mai mari, cei mai preţuiţi. Şi, să ştiţi, această rupere dureroasă n-a afectat comuniunea dintre actorii români şi actorii evrei. Am văzut – mă duceam des chiar în timpul războiului, îmi plăcea acel teatru – un spectacol memorabil acolo, Mello, pe care-l juca Beate Fredanov înconjurată de Finţi şi de Vili Ronea. Acolo am văzut Potopul. Secretarul literar al teatrului, care nu se afişa, dar care făcea piese pentru ei, dramatizări, traduceri ş.a.m.d., era nimeni altul decât Mihail Sebastian. Şi acolo, vreau să subliniez, în 1946, Finţi se lansează în regia de teatru. El pune o piesă a lui Marcel Achard, Viaţa e frumoasă. Obţine succes. Pe urmă l-am văzut la Naţional, în Vinovaţii fără vină. În toate rolurile acestea a strălucit, dar Finţi era de o mare delicateţe, ceea ce e foarte important în cariera noastră, calitate pe care a moştenit-o de la profesorul lui. Profesorii trebuie să fie foarte atenţi cu studenţii, pentru că ei constituie primul lor exemplu întotdeauna. Bunăoară, maestrul Finţi a fost invitat la teatrul din Piteşti, de Dinischiotu, care ajunsese director, să pună în scenă Trei surori. Teatrul avea nevoie de prezenţa lui, dar nefericitul de director are nedelicateţea ca în loc să ducă personal textul, să stea de vorbă cu maestrul, trimite pe cineva. Şi mai mult decât atât, îi trimite şi distribuţia!

Florin Piersic: Hm!

Ion Focşa: Gest la care Finţi a rămas interzis. Şi a zis: ,,Dragul meu, eu nu-s obişnuit. E adevărat că eu nu cunosc actorii de acolo, dar veneam să-i cunosc, dar aşa, dacă mi se dă o distribuţie şi nu-mi place unul, nu-l rănesc pentru toată viaţa, că a fost refuzat de mine?” Bun, un alt exemplu de delicateţe, şi mă întorc la maestrul Soreanu. M-am dus cu el în 1949 la Crematoriul Cenuşa, unde era incinerată o mare actriţă din trecut, ai auzit de ea, Maria Giurgea. M-am dus cu tramvaiul, cu maestrul Soreanu, locuiam tot la dânsul, şi când s-a terminat toată treaba, am pornit-o spre casă. Pe aleile crematoriului se opreşte o maşină pe care scoate capul Sică Alexandrescu şi-l invită pe maestrul Soreanu. Şi acesta zice: ,,Sică, dragă, ai loc şi pentru Focşa?” ,,Maestre, nu am!” ,,Ei, atunci îţi mulţumesc!”

Florin Piersic: Excelentă pildă!

Ion Focşa: Vedeţi, această delicateţe a cam dispărut. Nu trebuie să rănim oameni care sunt la început de carieră, că-s împuşcaţi în aripă.

,,Finţi mi-a fost al doilea tată!”

Florin Piersic: Extraordinară imagine. Dragul meu, îmi place foarte mult ce ai vorbit. Nu pot să nu spun că datorită talentului lui de actor el ne povestea nouă şi în special mie, care am fost unul dintre favoriţii lui, de-asta m-a distribuit atât de mult, mi-a spus: ,,nu toate rolurile în care am jucat le-am făcut bine. Am avut roluri în care am fost nemulţumit, pentru că nu m-am putut apropia de rol, nu făcea parte din ceea ce simţeam eu…” Era un om adevărat. Nu-i plăcea să se laude, să spună: am făcut atâtea! Dimpotrivă. Ne povestea foarte multe scene în care, pur şi simplu, s-a încurcat pe scenă, din cauza textului, din cauza schimbării intenţiilor unui partener. Dovadă că el trece pentru noi, cei care am lucrat cu el, şi suntem foarte mulţi, pentru mine nici nu mai spun, drept regizorul care a ştiut să lucreze cu actorul. El nu-ţi spunea tot, îţi spunea intenţiile lui. Îţi dau un exemplu. Rolul meu din Oameni şi şoareci. Eu am zis: ,,Maestre, dar eu nu mă văd în acest rol!” ,,N-ai nici o grijă! Cum a fost şi cu Prinţul Mîşkin, eu te apropii de rol, numai că trebuie să mă asculţi.” Dragul meu, d-le Focşa, eu sunt actorul care nu de zeci, ci de sute de ori, terminând repetiţia de la Teatrul Naţional, plecam cu dumnealui acasă. Îmi spunea: ,,Pleci cu mine”. Porneam pe Calea Victoriei în sus, treceam prin faţa Athenee Palace şi mergeam spre Biserica Albă, lângă care locuia. Acolo mai vorbea o oră şi jumătate despre rol. Îmi explica de ce nu vorbesc bine, de ce sunt puţin prea preţios în exprimare, că trebuie să topesc vorbele şi că tot timpul trebuie să am, cuvântul nu-l uit, o transfigurare. ,,În momentul în care începi această piesă nu eşti la 10 grade, ci eşti la 80 de grade.” ,,Şi unde ajung, maestre?” ,,Ajungi la 180! Dar nu poţi să începi de la rece. Trebuie să fii încălzit de la bun început, din clipa în care spui: e cam frig aici, în Rusia, şi să simţi, dintr-o dată, că temperatura ta a urcat, că te bucuri de acest frig, că n-ai mai auzit limba maternă de 7-8-9 ani… Să văd că toate cuvintele au valoare la tine, că tot ce spui trece prin inimă, prin ochi. Vreau să-ţi văd ochii strălucind, niciodată nu vreau să-ţi văd o lacrimă, ci doar că îţi vine lacrima. Atunci, ai să mă convingi!” Vorbea despre astea pe stradă. Eu, tânăr fiind, în faţa casei lui. Plecam acasă şi mama îmi spunea: ,,Florinel, ascultă la maestrul Finţi! Să nu fumezi, să nu bei niciodată, să nu pierzi fără rost nopţile, pentru că eşti aproape de un rol important. Să fii permanent atent la cum te odihneşti, cum trăieşti, cum înveţi textul”. În plus, el o sfătuia pe mama mea cum să mă comport eu. Şi cu asta termin. Iubitul meu, lasă-mă să nu-ţi mai spun maestre…

Ion Focşa: Te rog!

Florin Piersic: Vreau să spun doar atât: ai spus că el a jucat în Domnul pribeag, unde a avut o cronică din partea Şacalului, Alexandru Finţi: un debut strălucit. Credeţi-mă, colegii mei sunt martori, şi Viki Moldovan, şi Valeria Gagealov, şi Ion Henter, şi Constantin Stănescu ş.a. Când am jucat, la Viena, Oameni şi şoareci, nu ştiam că o să atingem acest capitol minunat al vieţii maestrului Finţi. Nu am cuvinte să-ţi mulţumesc, la urmă am să te sărut pe frunte şi am să-ţi sărut mâna, pentru că, pentru mine, Finţi a fost al doilea tată. El nu m-a învăţat doar cum să fiu actor, ci cum să mă port ca om. El mi-a dat lecţii de viaţă, mi-a spus unde să mă duc, ce să fac… Pe mine m-a emoţionat ce-ai spus. Nici nu-ţi dai seama ce fericit sunt că te-am chemat. Şi-ţi spun ceva. Emisiunea noastră nu se încheie aici. Dacă cu Liviu Crăciun, colegul meu de teatru, am putut să fac trei emisiuni, nu se poate să nu fac cu tine patru. Vorbesc serios. Eşti o enciclopedie a teatrului românesc. Numai ce-ai spus despre Soreanu, de d-na Giurgea, de Sică Alexandrescu, de Finţi, de dl. Beligan la început… Şi Finţi a venit a doua zi şi mi-a spus: ,,Puiule, ai văzut ce scrie Die Presse?” Pe penultima pagină, de cultură, scria: Oameni şi şoareci şi un minunat actor: Florin Piersic. Când am văzut, primul gând a fost să fug la un telefon public şi, din mărunţişul pe care-l primeam pe post de diurnă, să-mi sun părinţii. Şi-atunci dl. Finţi mi-a spus povestea cu articolul, singura pe care mi-a spus-o, restul l-am aflat acum. ,,Puiule, mi-a zis, am ceva în comun cu tine: un debut promiţător. Uite, Puiule, la Bucureşti nu s-a întâmplat să scrie un ziar, şi Die Presse ce scrie?! O piesă şi un actor minunat: Florin Piersic!”

Şi-am plecat spre Bucureşti cu o aripă atât de mare încât nu ştiam cui să mai arăt ziarul. Mai întâi părinţilor care mă aşteptau ca pe un pom copt, prietenilor mei, şi nu era xerox atunci…

(va urma)