G. Clement e G. Bacovia!

Marcel MARCIAN

Într-o emisiune recentă de televiziune, s-a făcut referire la Clement-Bacău „pe care Marcel Marcian îl consideră a fi Bacovia”. Ce altceva pot să fac decât să confirm? Da! E Bacovia. În octombrie 2003 a apărut în revista Ateneu o Scrisoare deschisă a mea adresată criticului şi istoricului literar Constantin Călin, de care mă leagă o veche prietenie, cu reciprocă afecţiune. Ceea ce ne desparte, întru Bacovia, e faptul că, pentru Constantin Călin, Clement-Bacău nu e Bacovia. A dovedit? N-a dovedit nimic…

Reiau, cât mai pe scurt, cu aceleaşi sentimente de amiciţie, argumentele în favoarea acestei descoperiri. S-au împlinit, în anul 2004, patru ani de când a apărut (în Contemporanul – ideea europeană) articolul meu Pseudonimele lui Bacovia, în care i-am cerut lui C. Călin să se pronunţe asupra pseudonimului Clement-Bacău. Răspunsul îl mai aştept şi acum. Un răspuns concludent, edificator.

În anul 1927, la Bacău, într-un interviu luat de I. Valerian şi publicat, în mai 1927, în Viaţa literară bucureşteană, Bacovia declară: „Am publicat nişte provinciale”. Mărturia lui Bacovia s-a dovedit a fi exactă până la minuţie: a publicat, într-adevăr, şi la Bucureşti. Semnătura Clement-Bacău a apărut începând din toamna 1903 până în decembrie 1906. Clement-Bacău, avem o consemnare, în epocă, e G. Clement. Puţine pagini s-ar putea adăuga, valoric, la proza lui Bacovia. Dar e o proză care semnifică, prezentând interes pentru cunoaşterea poetului.

Semnalez, în continuare, relaţia dintre Clement-Bacău şi Bacovia dovedită pe texte. În iunie 1978 am comunicat în Luceafărul bucureştean faptul că în anii 1903-1904 colaborau la revista ieşeană Arta şi Clement-Bacău şi Bacovia. Ca semnătură erau doi. La 29 februarie 1904 apare în Arta poezia lui Bacovia Amurg violet, cu versul: Pe drum e-o lume leneşă, cochetă. La 1 martie 1905, Clement-Bacău publică în Revista idealistă (Mogoşeşti şi Bucureşti) bucata de proză Dragostea Anei, cu împrumuturi certe din biografia familiei lui Bacovia. Protagonista, Ana, cu însemnările ei încorporate în această proză, foloseşte expresia: „o lume leneşă, cochetă”. Şi-a pus Bacovia, în acest chip, semnul de recunoaştere? Clement-Bacău sunt eu, Bacovia. Pot încăpea şi dubii. Stăruie întrebarea: a văzut Bacovia încă din 1905 că „o lume leneşă, cochetă” e o expresie a lui şi numai a lui, într-o vreme când poetul încă nu era cunoscut? Bacovia în 1905 şi-a pus acest semn de recunoaştere: da, Clement-Bacău sunt eu, Bacovia. Dar dacă e o simplă preluare, de memorie, a expresiei? Avem convingerea contrară şi ne-o întemeiem pe alte certe indicii.

Într-o bucată de proză intitulată Radu, publicată de Clement-Bacău în revista ieşeană Arhiva, în martie 1905, personajele sunt Radu şi Maria (şi tatăl lui Radu). Proza poematică a lui Bacovia, Amăgire, a apărut iniţial în revista Flacăra, la 26 martie 1916. Bacovia a încorporat-o în 1944 – OPERE – în Dintr-un text comun. În Amăgire, personajele sunt Radu şi Magda (Maria din Magdala). Şi Bacovia, poetul, cel amăgit. Notabil e că în 1944, deşi Amăgire e încorporată în Dintr-un text comun, unde personajul e Sensitif sau Sensi, B. pentru cercetarea noastră, de acum relevantă e identitatea, prin numele personajelor, Radu şi Magda. Şi cu dichisul, în plus şi pe deasupra, survenitul, amăgitul poet e B. Nu mai e Sensitif sau Sensi. E voia liberă a lui Bacovia (ediţie definitivă).

Proza toată a lui Clement-Bacău a fost publicată sub indicativul: Schiţe din viaţa lucrătorilor (Bacovia: Voi fi uitatul muncitor, Cineva munceşte şi pentru noi, Uitasem că e frumos a fi muncitor intelectual). Din viaţa lucrătorilor e, prin excelenţă, schiţa Împăcarea, care a apărut în iulie 1906, în Revista idealistă (Mogoşeşti şi Bucureşti). În prim-plan e personajul Fetiţa, un tânăr, „frumos ca o fată”, lucrător la o brutărie. Sunt câţiva lucrători, copleşiţi de „valuri de muncă”. Fetiţa vine la casa presupusei iubite. „Se opri la fereastră şi privi înăuntru. Ea şedea pe pat (…). Lângă ea şedea lucrătorul (evident)! Alt lucrător (n.n.) cu pălăria pe o ureche. Fetiţa deveni palid (…). Ea râdea şi el îi povestea ceva. Fetiţa îşi trase pălăria pe frunte şi călcând ca din înălţimi se apropie de uşă. Îşi lipi urechea şi ascultă. Auzea râsete, vorbe… apoi auzi şi numele lui, deschise uşa şi rămase stând pe pragul uşei… ea se sculă râzând de pe pat, merse înaintea lui, îi luă mânele şi îl întrebă zâmbind:

- Ai venit înainte de a te culca?

- (…)

- Da. Am venit să te întreb ceva.

Ea îl întrebă, serioasă:

- Ce?

El la urechea ei:

- Mă iubeşti?

Ea râse uşor şi dădu din cap, da…

Atunci, fără să se uite la lucrători, ca un copil, plecă lăsând-o pe ea cu el.”

Titlul naraţiei: Împăcarea. Adică Fetiţa e împăcat cu soarta? Cu starea lui de infantilism, de lipsit de bărbăţie? Da. Dar acum, în cunoştinţă de cauză, după ce am cunoscut finalul Împăcării, ne întrebăm cum rămâne cu investiţia anterioară: „călcând ca din înălţimi”? La care să ne oprim puţin. Clement-Bacău o pune pe seama personajului Fetiţa, non-bărbatul. Cititorul nu ştie, în acel stadiu al relatării, că e un non-bărbat. Ştie numai naratorul. Şi înzestrează pe Fetiţa cu acest mesaj: „Călcând ca din înălţimi”. E ca şi cum i-ar da aripi, spre a-şi lua zborul. Oricât am fi de reţinuţi, nu se poate să nu realizăm că suntem, cu tentativa de resurecţie, în subit bacovianism. În aspiraţia la realcătuire. La resurecţie. La resuscitarea mortului Amor. Temei al bacovianismului. În temeiuri proprii non-bacovieni, dar de resort bacovian, „călcând ca din înălţimi” vine din asumarea, în intenţie, în aspiraţie, a resurecţiei cristice: „Cu moartea pre moarte călcând”. Tentativa, cum ştim, n-a operat. A fost o himeră. O halucinaţie. Dar a fost! Cât despre râs, ca intempestiv, ca insistent, ca simptomatic, poate fi încă un indiciu al posibilei identităţi. Bacovia: „Nu râde, citeşte ’nainte”. „Şi-am râs şi-am plâns” etc. Avem o mărturie în opera lui Bacovia că episodul Împăcarea l-a cutreierat pe poet. Vorbeşte personajul Sensitif (Sensi):

„Am găsit un alt caiet; o, cum scriam atunci, ce subiecte înfiorătoare descriam, multe pagini sunt şterse, printre ele găsesc şi naivităţi de iubire:

Era lună, târzie, străzile dormeau în acea noapte, ea, pe care o iubeam, visa la aceeaşi fereastră şi mă întreba dacă mă duc să mă culc”. (În Împăcarea: „Ai venit înainte de a te culca?”).

Am putea continua cu alte mărturii asupra relaţiei G. Clement (Clement-Bacău) şi G. Bacovia. Dar ne-am repeta. Bacovia, în 1927, spune clar: „Am publicat diferite încercări”. „Încercările”, ştim, datau din anii studenţiei. Sunt, toate, în proză. Tot ce e poezie Bacovia a cuprins în operă.

În cartea Proza mea cu Bacovia (2001) îl prezint pe Bacovia ca pe un poet de audienţă mondială, testându-i, pe tot parcursul lucrării, unicitatea. Clement-Bacău nu adaugă nimic la acest statut. Dar, este! Clement-Bacău prezintă interes şi chiar importanţă fiindcă ţine de Bacovia. Se ştie: tot ce ţine de un mare poet e important şi trebuie reţinut. Clement-Bacău a scris numai proză. Şi-a asumat, pe cât ne putem da seama, până şi începuturile poetului: compunerile lui de elev, de licean. Clement-Bacău e funcţie de Bacovia! Venim, în încheierea acestor pagini, cu două întâmpinări:

1. E dreptul lui Constantin Călin să conteste: Clement-Bacău nu e Bacovia. Dar, în loc să dovedească, recurge la un subterfugiu. E adevărat, se bizuie pe un document: „Scrisoarea se păstrează în arhiva filologului de la Biblioteca Academiei sub cota 582/D XXXV”, notează C. Călin în cartea lui, Dosarul Bacovia I (1999), la pagina 440. E vorba de o scrisoare adresată în martie 1905 lui Ovid Densuşianu de către un anume Clement-Bacău (aşa semnează), scrisă într-o românească imposibilă, de stridenţă minoritară, culminând cu încheierea: Al dumneavoastră (ar fi nemţescul Eurer?). Acesta e nivelul scrisorii. Al acestei scrisori. Proza semnată Clement-Bacău e scrisă într-o românească fără cusur (doar în travesti, în rol declarat de „lucrător”), scriitura e oarecum distinctă, dar nicicum de tipul „Al dumneavoastră”. În discuţia noastră e proză publicată sub semnătura Clement-Bacău; nu această scrisoare, care e o confecţie ordinară, a unui impostor. Clement-Bacău nu numai că ştie să scrie româneşte, dar, în povestirea Radu, tatăl lui Radu, moşier, face caz de românism. Radu fiind plecat la Paris, la studii, tatăl îşi exprimă îngrijorarea ca, fiind departe de ţară, Radu să nu-şi uite limba. Limba lui de acasă. Nu-i de admis ca un critic şi istoric literar să nu se resimtă de grava impostură. S-o ignore!

2. Poate fi pusă în discuţie şi comiterea din anul 1911: o broşură apărută în populara colecţie Lumen: Despre minuni. E o traducere din limba germană din Ernst Haeckel, semnată Clement-Bacău. Poate fi într-adevăr Bacovia acest Clement-Bacău? Am fi fost înclinaţi să credem că nu. Cel dintâi (înainte de Oskar Walter Cisek) care a făcut trimitere la un poet de limbă germană, privitor la Bacovia, a fost, înainte de 1920, Adrian Maniu. Bacovia cunoştea limba germană (avem mărturia Agathei). Totuşi! A avut Bacovia disponibilitate pentru o traducere? Şi, îndeosebi, pentru populara colecţie Lumen. Răspunsul ni-l dă, târziu, cu şase luni înainte de a muri, Bacovia. În noiembrie 1956 (va muri în mai 1957), într-un interviu acordat lui Cicerone Theodorescu şi publicat în revista Flacăra, în care vorbirea lui Bacovia nu e îndeajuns de distinctă, totuşi, certă e această comitere: în timpul interviului, Bacovia prezintă „un text inedit comunicat pe loc”, cum se spune în Opere, 1978. Adică datând chiar de atunci. Aşa l-a prezentat Bacovia. În realitate era din anul 1915, când l-a publicat, la Bacău, în revista lui, Orizonturi noi, semnat Bob: Zborul cărţilor, reprodus întocmai în noiembrie 1956: „Într-o noapte, pe străzile unui oraş mare, m-a surprins o furtună de ploaie şi m-am refugiat, din întâmplare, într-o librărie. Ploua torenţial, oraşul devenise pustiu, iar eu stam rezemat între nişte tejghele pline cu tomuri de cărţi (…). Mă gândeam, atunci, la proprietate, concurenţă şi în special la proprietatea literară (…). Aruncate pe un colţ de masă, câteva broşuri subţiri şi anonime îşi arătau şi ele numele lor: Pentru pâine, dreptate, adevăr, iubire…

Nu oare pentru aceste simple principii e toată această bâzâială de comentarii şi compilaţiuni (…)? Atunci înţelegi de ce atâtea genii nu s-au preocupat de nevoia scrisului şi de ce alţii şi-au legat valoarea unui mare număr din operele lor”.

Această schiţă, tocmai aceasta şi numai pe aceasta o recheamă Bacovia în interviul acordat lui Cicerone Theodorescu. Bacovia, care a spus totul, tot ce avea de spus, nu spune de ce, dar comite! Recheamă Zborul cărţilor.

Nu e credibil, nu e ferm-admisibil ca poetul, acest poet, să fi publicat în anul 1911 o traducere în colecţia Lumen. Nu atât ce a fost, ce a reprezentat această colecţie de popularizare, cât ecoul, în conştiinţa lui Bacovia, trezit de „aceste simple principii”: Pentru pâine, dreptate, adevăr, iubire…ne reţine. A dat primat socialului.

Cât despre alţii, care „n-au negat valoarea unui mare număr în operele lor”, deşi Bacovia se exprimă vag, generalizator, ne apare evident că vizează, critic, şi producerile semnate Clement-Bacău. Restrospectând: poate că Bacovia n-a premeditat, cum ni s-a părut nouă. Ci, „dus de frumos, de mai bine”, altfel spus: stăpânit de nevoia de adevăr, a comis acele indicii care ne-au călăuzit de la Clement-Bacău la Bacovia. Efortul nostru a fost acela de a le capta.

Da, G. Clement (Clement-Bacău) e G. Bacovia. Aş vrea ca domnul Constantin Călin să-mi răspundă, de data asta. I-aş fi recunoscător dacă, mai puţin vârstnic, mi-ar corecta inexactităţile sau impreciziile. E firesc să diferim, e firesc şi să ne acordăm. Bacovia obligă!