PETRE ANDREI ŞI TEORIA MODERNĂ A VALORILOR

acad. ALEXANDRU BOBOC

1. Opera lui Petre Andrei (1891-1940), ilustru sociolog şi filosof, om de cultură şi dascăl cu veritabilă vocaţie pentru învăţământ, constituie un model de probitate ştiinţifică, aşa după cum şi viaţa şi activitatea sa rămân modele de comportament cultural modern, realizat la nivelul exigenţelor majore ale spiritului ştiinţific european.

Departe de a ne propune aici o analiză a acestei opere, ne limităm la relevarea contribuţiilor sale de referinţă în teoria modernă a valorilor, considerându-le în contextul intrării acesteia pe făgaşul cuprinderii în sistem a valorilor-paradigmă tratate de neokantianul Heinrich Rickert în perioada de vârf a afirmării unei axiologii ca disciplină filosofică autonomă (avem în vedere ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi primul deceniu al secolului al XX-lea).

Aşa cum se ştie, Filosofia valorii (şi studiile anexe ei, consacrate îndeosebi procesului de cunoaştere şi recunoaştere a valorilor, personalităţii ca valoare şi idealului cultural) reprezintă înscrierea hotărâtoare, la nivel de performanţă, de profesionalism, a gândirii româneşti în procesul complex al afirmării axiologiei, ilustrând convingător ideea că adevărata sincronizare la contextul cultural european este una activă, de participare prin aport valoric, şi nu o simplă receptare, luare la cunoştinţă a faptului că se petrecea ceva nou în ceea ce numim îndeobşte ,,filosofie universală”. În acest sens, putem spune că, prin latura critică a reducţionismelor ce se afirmaseră în înţelegerea statutului şi funcţiilor valorii (şi valorilor-tip ca atare), Filosofia valorii a lui Petre Andrei constituie replica pe teren axiologic a criticii făcută de Edmund Husserl psihologismului din interpretarea logicii şi teoriei moderne a cunoaşterii. Mutatis mutandis, opera lui Petre Andrei este cel puţin tot atât de importantă pentru afirmarea filosofiei valorilor precum au fost Cercetările logice a lui Husserl pentru pregătirea şi afirmarea logicii şi metodologiei cunoaşterii şi a ştiinţelor. Spunem ,,cel puţin”, întrucât domeniul axiologiei nu atinsese nivelul de clarificare şi sistematizare la care se situa logica la începutul secolului XX.

2. Pentru a înţelege contribuţia lui Petre Andrei la teoria valorilor, precum şi sporul de clarificare şi înscriere în latura constructivă venită prin Filosofia valorii ca noutate în raport cu ceea ce realizase cunoscutul filosof neokantian, trebuie să ţinem seama de opera sociologică a gânditorului român, care a favorizat o nouă perspectivă, dincolo de metodologismul neokantian punând în evidenţă semnificaţia dimensiunii socialului în reconstrucţia ca sistem a oricărei ştiinţe, implicit a axiologiei. Aşa cum preciza Dimitrie Gusti (cel care i-a publicat postum Filosofia valorii, în anul 1945, la Fundaţia Regele Mihai I, lucrare prezentată ca teză de doctorat încă din 1918), în ,,Cuvânt înainte”, p. 7, evocând ,,descoperirea emoţionantă a talentului lui Petre Andrei” în atmosfera Seminarului de Sociologie de la Universitatea din Iaşi, subliniază că este vorba de ,,cel mai complet studiu asupra valorii, din câte posedă literatura filosofică”, studiu care ,,se caracterizează prin deosebirea precisă pe care o face între noţiunea de valoare şi aceea de valorificare, între procesul de cunoaştere a valorii şi procesul de apreciere a ei”. După cum o arată şi titlul, continua Gusti, este ,,o lucrare sociologică, tratată din punct de vedere filosofic, şi anume al teoriei cunoaşterii”.

Este de observat că Filosofia valorii debutează pe teren neokantian, precizând, ca şi Windelband şi Rickert, că ,,noţiunea valorii este fundamentală pentru filosofie”, iar conceptul de valoare ,,poate şi trebuie să alcătuiască obiectul special al unei filosofii a valorii” (P. Andrei, ediţia cit., p. 17). În ceea ce priveşte ,,întemeierea” unui studiu al valorii, gânditorul român se distanţează de neokantieni, accentuând: 1) ideea unei ,,logici a valorii” şi 2) ,,elementul social” în procesul de apreciere a valorii.

Mai pe larg expuse, ideile de bază vin prin texte semnificative. ,,După noi – scria P. Andrei – întemeierea valorii trebuie să se facă pe baza logicii cunoaşterii, căci altminteri dacă privim valoarea numai ca fenomen psihic, ajungem la un psihologism vătămător, care poate deveni relativism sau chiar scepticism al valorii. Generalitatea şi valabilitatea valorii nu o putem stabili decât pe cale logică. Noi admitem în discuţia problemei valorii două puncte de vedere, şi anume: a) un punct de vedere subiectiv-psihologic, care determină o psihologie a valorii, şi b) un punct de vedere obiectiv-logic, care determină cercetarea cea mai serioasă şi temeinică, logica valorii” (ibidem, p. 18-19). Cu alte cuvinte, cu ,,temeiurile logice” ale valorii se va ocupa logica valorii, pentru constituirea căreia ,,ideea fundamentală” este ,,considerarea valorii ca un element logic al cunoştinţei noastre” (ibid., p. 19).

În cercetarea valorii trebuie să deosebim două procese complementare, anume: un proces de cunoaştere a valorilor, care este un proces logic şi dă valorile teoretice explicative; un proces de recunoaştere, care este practic, şi are ca rezultat ,,valorile practice, valorificate”. Spre deosebire de cei care au confundat cele două procese şi au studiat numai valorificarea, nu şi valoarea, ,,noi vom studia aceste două procese aparte. Primul proces va forma obiectul întemeierii teoretice a valorii, iar în cel de-al doilea obiectul sociologiei valorii” (ibid., p. 21).

În opoziţie cu psihologismul (care conduce la subiectivizarea înţelegerii valorii), autorul scrie: ,,După noi, valoare e o dispoziţie inerentă a spiritului, care are ca formă fenomenală de manifestare raportul funcţional al unui subiect cu un obiect, obiectul fiind un motiv pentru actualizarea dispoziţiei psihice de valoare…; fenomenul valorii e un sentiment ce întovărăşeşte o judecată, şi care caută să concretizeze obiectul său sub forma unui scop” (ibid.). Mai precis, valoarea ,,nu poate fi adevărat întemeiată numai pe baze psihologice, pentru că este mai mult decât un act psihic”, este ,,un postulat logic, care are o manifestare şi o expresie psihologică” (ibid., p. 52).

Valoarea nu se reduce astfel la ,,purtătorul” psihologic, pentru că atunci ,,nu ar mai putea fi vorba de valori logice absolut valabile”; căci valoarea este o supoziţie fundamentală a gândirii. ,,Punctul de vedere al logicii valorii e cu totul deosebit de acela al psihologiei, căci logica studiază valoarea ca un element a priori, pe când pentru psihologie e de natură empirică” (ibid., p. 53).

Logica valorii este aşadar ,,logica procesului de cunoaştere, în care valoarea are rolul principal, spre deosebire de analiza metafizică a obiectelor… nu vom face din ea un element constitutiv al iraţionalului sau, mai bine zis, nu vom deriva din ea iraţionalul, aşa cum au făcut Rickert şi Windelband. Aceasta este marea deosebire între modul în care înţelegem noi valoarea şi modul de întemeiere a valorii de către idealiştii transcendentali” (p. 53).

În esenţă, valoarea este ,,o condiţie logică a cunoştinţei generale omeneşti şi, ca atare, nu există nici un domeniu în care să nu fie afirmată valoarea” (p. 55). Valoarea este un ,,element constitutiv al conceptului şi judecăţii, care sunt numai stadii diferite în procesul de cunoaştere” (p. 65).

3. Principalele coordonate ale logicii valorii propuse de P. Andrei se constituie prin delimitarea de concepţia lui Rickert, care susţine teza autonomiei valorilor (ca valori-tip) faţă de realizările valorice (bunuri), într-un sistem al valorilor (teoretice, etice, estetice, ateoretice), accentuând astfel valoarea şi nu valorificarea (a se vedea lucrarea noastră Kant şi neokantianismul, 1968, p. 151-180, 333-346).

De fapt, teza valorii ca o ,,condiţie logică” se originează în concepţia lui Rickert despre preeminenţa valorilor teoretice în structura sistemului valorilor (în ciuda ideii autonomiei valorilor ca valori-tip). În acest sens, Petre Andrei nuanţează că ,,prin condiţie logică înţelegem acea condiţie fără de care nu se poate gândi un concept sau o judecată. Valoarea e un element logic necesar pentru alcătuirea conceptelor şi judecăţilor” (ibid., p. 54).

Fireşte, Rickert rămâne un iniţiator în filosofia valorilor, iar distincţiile şi definiţiile propuse de el atrag atenţia în orice reconstrucţie veritabilă a teoriei. Menţionăm, în acest sens, deosebirea dintre existenţă şi valoare: ,,Ştim deja despre conceptul de existent că el nu este singurul căruia îi putem subordona ceva. Alături de el stă, în afara conceptului de «non-ceva» sau de nimic, ca un al doilea concept cuprinzător al non-existândului, acela al valorii. Avem nevoie de acest cuvânt, care desemnează un concept tot atât de puţin definibil ca şi cel al existentului pentru formaţiuni care nu există, dar sunt, totuşi, «ceva». Expresia cea mai potrivită pentru ele este aceea că au valabilitate” (H. Rickert, Der Gegenstand der Erkenntnis…, 4 und 5. Aufl., J.C.B. Mohr, Tübingen, 1921, p. 230). Avem nevoie de un criteriu, care să decidă dacă ceva aparţine existentului sau aparţine valorii: ,,Acest criteriu îl putem dobândi cu ajutorul negaţiei. Se poate preciza că negaţia cuplată cu un concept existenţial are un singur înţeles, iar cuplată cu un concept valoric are două înţelesuri. Vom recunoaşte deci, după numărul sensurilor pe care le obţinem prin negare, dacă ne aflăm în faţa unui concept existenţial sau a unuia valoric” (ibidem).

Mai spune Rickert: ,,Deosebirea între ceea ce există şi valoare în genere devine clară prin aceea că putem vorbi doar despre o negare a existenţei, despre nimic, dar niciodată despre o «existenţă negativă», care să se opună unei «existenţe pozitive» (ibid.). Astfel, ,,numerele negative sunt tot atât de puţin numere negate, cum «electricitatea negativă» este electricitate negată. Dimpotrivă, valoare negativă este valoare negată şi, totuşi, rămâne ceva: ne-valoare (Unwert), care transformă obiectele la care e aplicată rău (…) Valoare şi ne-valoare sau valoare pozitivă şi negativă formează o pereche opusă, care e subordonată conceptului de valoare în sens larg. Conceptele existenţiale nu pot forma niciodată perechi opuse de felul acesta” (ibid., p. 231).

Evident, ar fi riscant să începi o dezbare despre valoare fără a purcede la o evaluare şi o integrare a unor asemenea rezultate de valoare teoretico-metodologică incontestabilă.

Spre deosebire de Rickert, care accentua transcendenţa valorii (ca tip), P. Andrei relevă importanţa celor două procese (de cunoaştere şi de recunoaştere a valorilor) în conceperea statutului şi interacţiunii valorizării şi valorii, precizând: ,,Noi recunoaştem rolul independent al factorului iraţional… Ideea de valoare nu poate fi considerată ca obiect de cunoştinţă decât concretizată într-un datum sensibil… Pentru noi, ideea valorii în nici un caz nu poate fi subordonată unui imperativ practic” (P. Andrei, op. cit., p. 94).

După toate aceste precizări, filosoful român face o declaraţie-program: ,,Noi ne apropiem mai mult de filosofia lui Kant, căreia îi dăm – în ceea ce priveşte problema valorii – o altă interpretare: spiritul nostru este, în esenţa sa, tipologic şi, ca atare, categoriile, intuiţiile, judecăţile presupun, toate, un postulat suprem: valoarea. Conştiinţa în genere din filosofia lui Kant este, pentru noi, o conştiinţă a valorii, care are ca un corelat şi gen valoarea în genere, adevărul” (ibid., p. 99).

Cu aceasta, consideră însă că logica valorii necesită o complementaritate cu sociologia valorii, întrucât chiar pe baza distincţiei (de la Rickert şi alţii) între valori şi bunuri suntem trimişi în planul socialului, ,,bunurile” fiind ,,valori realizate în formele generale de cultură” (p. 117). Mai mult, ,,purtătorul” valorilor trimite la ,,elementul social”, la ,,personalitatea socială” (p. 235, 237). Chiar valorificarea ,,are ca principiu un ideal, a cărui realizare se impune, căci acea valoare (cea valorificată – n.n.) corespunde mai bine unor trebuinţe” (p. 119). În felul acesta, studiul valorilor este orientat spre viaţa socială şi viaţa culturii ca atare, a prezenţei şi afirmării valorilor persoanei şi personalităţii.

Se impune dar accentul pe practic, pe valorificare, dar numai în temeiul primului proces, anume cel al cunoaşterii valorilor într-o viziune unitară, menită să pună laolaltă ceea ce propunea P. Andrei: dincolo de psihologism – psihologia valorii; dincolo de sociologism – sociologia valorii; dincolo de autonomismul valorii – logica valorii.

Nu se poate uita însă ceea ce constituie (teoretico-filosofic) temeiul acestora: conceperea statutului şi funcţionalităţii valorilor într-o ontologie sui-generis şi o fenomenologie totodată, aşa cum au încercat cândva N. Hartmann şi M. Scheler – experienţe ale gândirii mai puţin căutate de P. Andrei.

Chiar dincolo de aceste noi experienţe (şi de altele, până în zilele noastre), rămâne încă de studiat problema unor neclarităţi de începuturi. Acestea privesc modurile de receptare, accentuat prin etic ori prin teoretic, ale concepţiilor neokantiene şi ceea ce abia se anunţa în vremea elaborării Filosofiei valorii: studiul enunţurilor ce cuprind (semantic) judecăţile de valoare şi valoricul ca atare, dincolo de ,,angajamentul” prin realizări şi bunuri.

Intrarea filosofiei valorii în sistem, de fapt fundamentarea ei, necesită astfel o nouă întrebuinţare a logicii, pentru care logica valorii propusă de gânditorul român poate constitui oricând un îndemn şi un punct de plecare. Petre Andrei conştientiza şi mărturisea, cumva profetic, următoarele: ,,Fundamentul ce trebuie dat valorii credem că trebuie să aparţină logicii şi teoriei cunoaşterii. Dacă vom găsi că valoarea este un element logic al oricărei cunoştinţe omeneşti, vom întemeia logiceşte valoarea şi o vom pune la baza tuturor ştiinţelor. Şi atunci va fi vorba de modul cum apare valoarea în fiecare specie de cunoştinţe, de unde va rezulta o diversitate de valori (logice, etice, estetice, economice, politice, juridice, sociale etc.), care valori vor trebui apoi clasificate după un criteriu” (P. Andrei, ,,Despre procesul de cunoaştere şi de recunoaştere a valorilor”, în Filosofia valorii, ediţia a III-a, Fundaţia Academică Petre Andrei, Polirom, Iaşi, 1997, p. 206).