Puncte de vedere

Congresele de Dacologie

G.D. ISCRU

Mişcarea şi istoriografia dacologică din România n-ar fi avut raţiune de a fi dacă Forţe străine, interesate, în colaborare tezistă sau motivată prin alte căi şi mijloace cu unele „voci” dinlăuntru, nu s-ar fi străduit să plaseze „în derivă” ştiinţa noastră istorică în unele domenii de cercetare, între care şi acela al genezei şi al strămoşilor, străduindu-se totodată să-i convingă şi pe anumiţi politicieni să întreţină o astfel de „plutire” nefirească. Şi nu de azi, de ieri, ci de foarte mult timp.

Faţă de ideea-forţă a autohtonilor din Spaţiul carpato-danubiano-balcanic de reconstituire a Daciei, dacă s-ar fi putut chiar a Daciei Mari, s-au putut constata foarte de timpuriu efortul de îndoctrinare şi prozelitismul Occidentului catolic de a demonstra că suntem atât de legaţi de „Cetatea eternă” încât ar fi nefiresc să nu admitem, să nu recunoaştem ocrotirea ce ne venea dintr-acolo. Când se simţea că „nu înţelegem”, deci când „situaţia o impunea’’, efortul de îndoctrinare era dublat de unul militar, prin „Regate apostolice” şi prin „Sfântul Imperiu”. Apoi, când s-au încrâncenat Mari Puteri ale Eurasiei, care-şi disputau „moştenirea romană” – „translatio imperii” –, iar Spaţiul românesc era o „cheie” pentru adjudecarea ei, oamenii acestui pământ au avut, printre primii, de suferit. „Scenariul” s-a reluat şi mai târziu, când s-a pus „în discuţie” adjudecarea „moştenirii otomane”. Când mari capete încoronate au aflat că românii nutresc ideea unui „plan dacic”, s-au întrebat, „altruist” şi retoric: de ce să nu le vină „în ajutor”, suplimentându-le gândul şi efortul cu propriul lor „plan dacic”? Poate aşa vor reuşi să-şi pună „cizma” pe Carpaţi şi în Valea Dunării de Jos.

Mai nou, când au înţeles că românii, mai ales cei din Ardeal şi din părţile vestice, au un chinuitor „contencios” istoric cu extremismul maghiar, încă şi-au zis că „n-ar strica” să le dea o „mână de ajutor”, din preaplinul Romei, pentru a-şi sublinia şi ei nobleţea ascendenţei, chiar dacă în memoria colectivă a locului nu se reţinuse nimic despre o asemenea ascendenţă. Şi cum nu fusese îndeajuns „turismul” misionar de odinioară, la cumpăna dintre două veacuri ne-au spart, în Ardeal, unitatea Bisericii strămoşeşti, prin fals şi presiuni, apoi au pus generali ai „Sfântului Imperiu” să distrugă cu tunul bisericuţe de lemn, dar şi mânăstiri făloase ale „schismaticilor” ce se dovedeau a fi „neînţelegători” şi din nou şi-au deschis şcolile de îndoctrinare pentru „ficiori” bine aleşi ai celor trecuţi la „uniaţie”, îndoctrinare catolică, romană şi romanizatoare. În paralel, pe mai sigura linie militară, cum zicea cronicarul, „opinteau” când „nemţii”, adică generalii „Sfântului Imperiu”, când ţarii Moscovei, „să le fie Dunărea hotar”, ca de aici să-şi poată continua drumul mai departe. „Colac peste pupăză”, din sfere mai greu accesibile vederii directe, s-au mai adăugat şi alţi competitori de spaţii armonioase, care doreau şi încă doresc să-şi facă aici propria lor „Grădină”…

Ei bine, s-a întâmplat adesea – din nepurtarea de grijă a celor datori s-o aibă! – ca toţi aceşti competitori să-şi poată introduce înlăuntru „cai troieni” şi, totodată, să convingă o seamă de neinformaţi şi prea creduli pentru a lucra ori a se dedica „lucrării” de înăbuşire a simţirii şi memoriei tradiţionale, în rândul oamenilor pământului, privitoare la ascendenţa traco-geto-dacă. Evident, „lucrarea” era începută, metodic, cu copii şi tineri formaţi prin şcoli – în ţară, dar şi în spaţiul de îndoctrinare al „Cetăţii eterne” –, dar ea trebuia să ajungă – şi a ajuns! – până la „nemuritorii” din Academie şi din Universitate, de unde teza urma să se reverse, cu autoritate înaltă, până „jos”.

Aşa au apărut la noi specialiştii întru „romanizare”, proslăvind performanţa, măreţia şi „altruismul” Imperiului cuceritor al Daciei, Imperiu care ne-ar fi dat pe strămoşii cei „nobili” şi sublima lui civilizaţie adusă de mercenarii împăraţilor-soldaţi, civilizaţie la jocul căreia „troglodiţii” pământului acestuia s-au „topit” ori s-au predat cu trup şi suflet, recunoscându-şi „bicisnicia” şi „uitând” mileniile de vieţuire şi de dreaptă credinţă zalmoxiană. E drept, în mediile elevate, îi cam încurca pe respectivii specialişti cartea unui englez, Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman, dar se „consolau” cu gândul că accesul la această carte, în şase volume, era totuşi limitat, mai ales că nu prea se grăbea nimeni s-o traducă şi în limba română.

În faţa unei asemenea situaţii, românii care refuzau să intre pe ruta plutirii „în derivă” au iniţiat şi au creat o mişcare şi o istoriografie paralelă, prin care şi în care s-au străduit să pună în evidenţă străvechimea, autohtonia, nobleţea şi importanţa civilizaţiei traco-geto-dacilor, aici, la „ţâţânile lumii”, în „Vechea Europă”, civilizaţie răsărită – nu adusă de undeva! – „din rădăcini proprii, în adâncimi proprii”, cum ar spune marele dacolog al neamului, Mihai Eminescu după numele lui, şi cum a demonstrat-o, ştiinţific, prietenul său, românul ardelean Nicolae Densuşianu, apoi şi continuatorii lui care l-au înţeles. Şi care, privind Columna Traiană, ne-au atenţionat:

„Să nu uităm că pe Columnă noi, geţii, suntem în lanţuri!”

Congresele de Dacologie, începute în anul 2000, din iniţiativa unor români-români de peste Atlantic, în frunte cu dr. Napoleon Săvescu (cinci congrese cu cel din 2004, 25 şi 26 iunie, Bucureşti, Intercontinental), au venit ca o încoronare şi ca un stimulent major pentru mişcarea şi istoriografia dacologică din România.

Toţi cei care, profesionişti, dar şi autodidacţi în domeniu, ajunşi la performanţă, capabili să revadă izvoarele istoriei, să le studieze mai atent şi mai responsabil, să regândească şi să rescrie istoria românilor în spiritul adevărului istoric, pornind de la fundamentala problemă a genezei, sunt chemaţi stăruitor să sprijine acţiunea. Pentru ca, împreună, să ne sporim efortul în acest sens, să-l eficientizăm, să-i ajutăm şi pe alţii să ne cunoască mai bine şi să-i convingem să ne recunoască.

Istorie şi cultură în Lereşti – Muscel
Un omagiu adus ţăranului român

Rodica şi Ion Oană, doi dascăli care au slujit cu dăruire învăţământul muscelean, vin să ne aducă o fărâmă din istoria Muscelului şi a unei localităţi – Lereşti. După o muncă de 30 de ani, cei doi au dat cititorilor din această zonă şi nu numai o monografie şi o lucrare ştiinţifică, totodată, făcută după tot tipicul unei astfel de lucrări care, fără modestie, poate sta oricând pe raftul I al bibliotecii. Ideea unei astfel de lucrări s-a înjghebat prin anii ’70, când profesorul Ion Oană îşi susţinea lucrarea de licenţă având ca temă istoria Lereştiului. De atunci şi până astăzi dascălul de istorie, ajutat de soţia sa, a adunat cu trudă documente despre această zonă, atât scrise, cât şi provenite din discuţiile cu cei mai bătrâni oameni ai locului, mulţi dintre ei, astăzi, nemaifiind de faţă pentru a se bucura de această lucrare care, iată, vede lumina tiparului la una dintre cele mai redutabile edituri ştiinţifice – Editura ARS DOCENDI a Universităţii din Bucureşti. Cel care s-a îngrijit de apariţia acestei cărţi este tot un inimos om de carte, Ioan Crăciun, muscelean de origine, care, în urmă cu patru ani, tot la aceeaşi editură, publica un calendar dedicat zonei Lereşti–Voineşti, cu fotografii care exemplificau portul localnicilor şi arhitectura unor clădiri care au adus faimă acestei zone. În acest calendar sunt inserate mici întâmplări ale oamenilor de seamă ai locului, care au fost puse la dispoziţie editorului de către Ion Oană, acestea găsindu-se şi în lucrarea despre care facem vorbire aici.

Este o bucurie pentru orice iubitor de carte atunci când într-o lucrare cum este cea de faţă, Istorie şi cultură în Lereşti – Muscel, poate găsi, tratate ştiinţific, capitole cum sunt: Spaţiul geografic şi istoria localităţii, Spaţiul etnografic şi cultural al localităţii, Evoluţia şcolii, Figuri reprezentative ale şcolii lereştene, Biserica şi viaţa spirituală a localităţii etc. Totodată, între copertele acestei cărţi putem găsi un glosar, note, indice, abrevieri şi simboluri, bibliografie, ilustraţii, harta fostului judeţ Muscel, harta turistică a localităţii etc., toate acestea aducând o contribuţie meritorie la identificarea şi cunoaşterea unei localităţi cu tradiţii de sute de ani. Istorie şi cultură în Lereşti – Muscel cuprinde toate temele mari care stau la temelia prezentării unor locuri bogate în istorie şi cultură. Pornind de la această lucrare, oricine s-ar încumeta, fie oameni ai locului sau de aiurea, poate să dezvolte cu succes şi să se constituie într-o carte minuţios argumentată orice capitol din această lucrare. „Lăudabilă, curajoasă şi reuşită strădania învăţătoarei Rodica Oană şi a profesorului Ion Oană”, afirmă prof. univ. dr. Constantin Buşe, prorectorul Universităţii Bucureşti, prefaţatorul acestei lucrări, „de a oferi tabloul complex şi captivant al devenirii istorice şi al faptului de cultură al uneia dintre cel mai frumoase şi mai cunoscute aşezări umane din nu mai puţin încântătoarele plaiuri muscelene. Avem de a face, pe de o parte, cu concretizarea unei pasiuni şi a unei iubiri mărturisite pentru fărâma de ţară unde aceşti oameni de carte au văzut lumina zilei sau s-au stabilit, iar, pe de altă parte, cu împlinirea datoriei unui dascăl de istorie faţă de copiii Lereştilor de azi şi, mai ales, faţă de toţi cei ce au fost şi care de-a lungul vremurilor au muncit, au creat şi şi-au adus prinosul vieţii lor la viaţa ţării. Este un omagiu adus ţăranului român, creatorului anonim de artă şi civilizaţie (…). Într-un fel, cartea este o pledoarie pentru a fi salvat şi conservat ceea ce a mai rămas din bogata zestre de cultură populară din legendara zonă a Muscelului şi nu numai”.

Sorin DURDUN