GEORGE RIZESCU

Născut la 24 ianuarie 1950, în comuna Rociu, judeţul Argeş, prozatorul George Rizescu are o experienţă de viaţă. A fost miner la Vulcan, jurist la Piteşti, senator, lider de partid şi om de afaceri; doctor în drept, în prezent e doar cadru universitar şi preşedinte al Clubului umoriştilor argeşeni.

Cărţi publicate: Urlătoarea oficială (roman, Editura Calende, Piteşti, 1993), Şarlatanii (roman, Editura Porto Franco, Galaţi, 1993), Şarlatanii sau Igor Salvache-Romanu şi Revoluţia (roman, Editura R.A.I., Bucureşti, 1995), Guvernarea lui Salvache (roman, Editura Cultura, Piteşti, 1998), Nevoia de ortodoxie (eseu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001), Parlamentarii lui Salvache (roman, Editura AMB, Bucureşti, 2003). Actualmente, lucrează la un nou roman, ultimul din seria Salvache. Din acesta, vă prezentăm primul capitol.

Apocalipsa lui Salvache

În genunchi, cu spatele încovoiat, cu ochii înfipţi în pământ, cu buzele lipite de căuşul palmei drepte, Salvache, iubitul, dragul şi poate chiar nefericitul nostru Salvache pre numele său adevărat Igor Salvache-Romanu îşi coborî în faţa ochilor făptura cea mică şi albă a cărţii de rugăciuni pe care o uitase sub perna din camera de oaspeţi a sfintei mănăstiri şi fără să lase impresia vreunui efort de gândire începu să se roage cu voce potolită, în vorbele rugăciunii Sfântului Macarie cel Mare: „Dumnezeule veşnic şi împărate a toată făptura, Cel ce m-ai învrednicit a ajunge până întru acest ceas, iartă-mi păcatele ce am făcut întru această zi - cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul - şi curăţeşte, Doamne, smeritul meu suflet de toată întinarea trupului şi a sufletului. Şi-mi dă, Doamne, întru această noapte, a trece somnul în pace, ca sculându-mă din plăpândul meu aşternut, bine să plac preasfântului Tău nume în toate zilele vieţii mele şi să birui pe vrăşmaşii cei ce mă luptă, pe cei trupeşti şi pe cei fără de trup. Şi mă izbăveşte, Doamne, de gândurile cele deşarte, care mă spurcă, şi de poftele cele rele“.

Închise ochii cu teamă, îşi strânse palmele sub forma unei închipuite cruci, aşa cum observase el cândva ce făcea bunul şi distinsul său tată, îşi prinse limba între dinţi şi spuse în gând „Tatăl nostru”… Îl spuse rar, aproape că îl spuse pe litere, vrând să se pătrundă de misterul acestei minunate rugăciuni, vrând chiar să creadă în forţa atotvindecătoare şi atotiertătoare a acestei rugăciuni. Un fior de bucurie şi un val de căldură îi cuprinse trupul şi inima, iar în colţul ochilor o lacrimă mică, o bobiţă de sărătură trupească i se prelinse pe obrazul fin, puţin cutat acolo unde se termină buzele.

- Doamne, aici, în locul acesta atât de simplu, atât de singur, atât de întunecos, aici, sub ochii Sfintei Fecioare, aici şi numai aici, sufletul meu capătă forţa de care are nevoie, trupul meu capătă tăria pietrei din care sunt făcuţi munţii, aici cuvintele mele capătă un rost, un sens, un înţeles, aici, Doamne, există o lume pe care nimeni nu o vede şi pe care numai Tu şi cu mine o ştii… Vreau, Doamne, să-ţi aduc o mulţumire mare… vreau să-şi aduc o jertfă aşa cum am citit în tinereţea mea într-o carte pe al cărui autor nu mai ştiu cum îl cheamă… vreau să te conving de o anumită sinceritate ce mi s-a legat definitiv de suflet, de o anumită credinţă pe care am căpătat-o în lunga mea viaţă de om păcătos… vreau, Doamne, să fiu crezut de tine, aşa cum şi eu fac eforturi să cred despre semenii mei, despre derbedeii pe care Tu îi ştii mai bine ca nimeni altul, despre trădătorii ce mi-au stat alături în toţi aceşti ani, despre mincinoşii, leneşii, hoţii adevăraţi sau mărunţi şi neînsemnaţi… că ne-am schimbat, Doamne, şi nu mai suntem ceea ce am fost, că regretăm păcatele făcute cu ştiinţă sau fără voia noastră, că am trecut de la ura bolnăvicioasă la iubirea adevărată, adică la iubirea faţă de aproapele, aşa cum spui Tu cu atâta convingere… eu pentru aceste fapte pe care le vreau crezute de Tine sunt aici… eu pentru convingerea Ta mă aflu aici, Doamne, şi cunosc măreţia forţei tale de a ierta, de a uita, de a fi alături de omul pe care Tu l-ai creat după chipul şi asemănarea Ta, cu dragoste, cu fericire şi cu dorinţa de creştinească înţelegere! Pentru a mă înţelege cu Tine sunt aici, Doamne, pentru a-ţi dovedi în modul direct al rugăciunii şi prin rugăciune că eu, Igor Salvache-Romanu, m-am schimbat, am devenit altceva, poate că nu sunt încă pregătit să fiu sfânt, dar un fel de ucenic de sfânt, un fel de mic apostol, mic, mic de tot, cu idei, cu o filosofie specială care să-Ţi placă… uneori mă şi întreb şi să ştii, Doamne, că îmi şi răspund, aşa ca să nu rămână întrebările fără răspunsuri, cum se face că un amărât ca bietul Pavel, şi Tu ştii la cine mă refer acuma, un păcătos care nici nu voia să audă de numele Tău a devenit dintr-o dată unul dintre cei mai iubiţi Apostoli ai Fiului Tău… a scris atâtea Epistole, a cutreierat jumătate din lumea lui şi s-a apropiat atât de mult de Tine încât i-ai oferit cu o dragoste aproape totală marele dar al Sfinţeniei! Mă aflu aici pentru a mă apropia de tine şi pentru a mă retrage din lumea asta atât de murdară, atât de păcătoasă, atât de vinovată, în care şi eu, ca orice muritor fără minte, am minţit, am hoţit, am iubit şi am trădat iubirea, am păcătuit tot ce se poate păcătui… şi nu vin ca un netrebnic fără minte, numai să-ţi cer ceva… eu vin, Doamne, să-ţi cer ceva, să-ţi ofer ce numai un om împlinit ca mine poate să-ţi ofere, numai un om pe care lumea lui l-a făcut aşa cum este nici mai bun, nici mai rău, dar plin de tot ce este omenesc posibil... şi Tu, în marea Ta dărnicie şi iertare, să mă iei cu duhul blândeţii tale fără mărgini şi să mă predai, dacă termenul acesta nu ţi se pare prea cazon, pe mâna unor sfinţişori de-ai tăi, mai mici, mai de lumea a treia, cum se spune pe aici, pe la noi, pe la pământeni, care să se ocupe de mine, să-mi pregătească ultima parte a vieţii astfel încât umilul şi neînsemnatul meu nume să poată accede spre zona cea sfinţită a teritoriului păzit de Tine şi poate chiar să mă numeşti într-o bună zi, Sfânt! Sfântul Igor Salvache-Romanu! Ce performanţă pentru Tine, Doamne, să scoţi dintr-un păcătos ca mine o aşa valoare la care merită să se închine prostimea! Şi pentru experienţa Ta de viaţă ar fi o uriaşă performanţă să faci din mine un sfânt! Ar fi ca un examen din cele nemăsluite prin care un adevărat performer reuşeşte să se impună în faţa lumii… iar Tu, Doamne, eşti un performer… Tu chiar poţi să faci ce încă nimeni nu a putut să facă, Tu ai ştiinţa, forţa, voinţa şi înţelepciunea să faci o minune! Numai Tu eşti capabil să faci din hoţ un om cinstit, din mincinos un virtuos al adevărului, din derbedeu un moralist credibil… iar eu asta vreau, Doamne! Să devin credibil, înţelegi? Voi veni aici ori de câte ori voi simţi nevoia să vin şi mă oblig să învăţ multe rugăciuni care să-ţi facă plăcere. Vreau să zic, fără să fiu obraznic, că eu îmi voi da silinţa să-ţi fiu pe plac… trebuie însă să pricepi şi Tu că la efortul meu de înţelegere este nevoie de oarecare stimuli din partea Ta! N-am să-ţi sugerez ce anume se impune să faci… ştiu că ai o imaginaţie care depăşeşte tot ce-şi poate omul închipui… nici eu nu sunt un tip pretenţios… orice vine de la Tine este o binecuvântare, o dovadă că între noi doi se stabileşte o conlucrare, că vrei să-mi fii alături, că îmi laşi în calitatea mea umilă de om şansa să apreciez ajutorul Tău aşa cum se cuvine…

Aflat tot mai cufundat în propria-i smerenie, Salvache avu o tresărire ca sperietură… se simţi supravegheat.

De multă vreme un astfel de sentiment nu-l mai încercase. De regulă, el era personajul care în ultimii ani supraveghease cam tot ce se poate supraveghea… de la oameni, prieteni ori duşmani, la animale…

Abia reuşi să-şi ridice privirea din duşumeaua rece cu miros de motorină proaspătă spre icoană.

Din partea dreaptă, dinspre uşile împărăteşti venea o apăsare, un fel de greutate pe care nu ştiu cum s-o înţeleagă. Făcu o scurtă cercetare a locului, mai mult o cercetare din priviri şi nu observă nimic special. Liniştea din biserică era atât de totală că nu aveai nevoie de prea multă imaginaţie ca să auzi, dacă vrei neapărat, respiraţia cuminte a sfinţilor din tencuială… şi, totuşi, undeva lângă umărul drept, pe o măsuţă acoperită cu un ştergar de nuntă, o cutie din alamă, cu o deschizătură pe faţă ca nişte buze răsfrânte de africană tânără îi reţinu atenţia. Se întoarse cu tot trupul, aşa îngenuncheat, spre cutia de tablă şi constată cu uimire că de aici, din această cutie cu tăietura adâncă sub formă de buze siliconate, îi veni starea de nelinişte, starea de „supraveghere” pe care o simte tot mai profundă, mai supărătoare.

În ochii lui Salvache se aprinseră luminiţele speranţei. Poate că aşa se manifestă marele Semn pe care îl aşteaptă de la Dumnezeu… poate că aşa începe să se manifeste o comunicare…

Îşi făcu cruce, bătu trei mătănii largi spre cutia de metal şi îşi fixă ochii pe literele din vopsea neagră aşezate sub „buzele” umflate ale cutiei, ca pe un veritabil prompter TV. Citi rar, aşa cum se citeşte dintr-un psalm. „Lăsaţi atât cât vă lasă sufletul pentru că din puţinul vostru, Dumnezeu face multul de care este nevoie!”

O căldură plăcută îi pătrunse prin oasele uşor îngheţate de teamă. În cutia asta ciudată, dar atât de obişnuită prin bisericile şi mănăstirile româneşti îşi simţi aşezate mai toate speranţele viitorului imediat pe care se pregăteşte să şi-l construiască cu atâta interes.

Noi spunem „cu interes” pentru că marele nostru erou nu lasă nici o clipă senzaţia că ar fi cineva în stare, vorbesc dintre ei, muritorii de rând, animale cu faţa umană ca şi el, după cum s-a exprimat într-un discurs în plenul Senatului, să-i ghicească planurile acestei „construcţii”, motivele nevoii de a se retrage într-o altă lume, în sfârşit, apropierea asta puţin şocantă pentru un neavizat de perceptele cultului ortodox…

Privirile domnului Salvache s-au lipit efectiv de buzele groase ale cutiei milei şi cineva din străfundul fiinţei sale îi şopteşte că a sosit momentul să facă un gest important! Să l-o fi auzit Sfântul Macarie cel Mare?

„Mai întâi de toate”, zise Salvache, „şi eu sunt o făptură umană. Sunt născut şi făcut după chipul şi asemănarea Ta, Doamne. Ai vrut să mă faci exact aşa cum sunt. Nici mai bun, nici mai rău. Dacă am păcătuit, om fiind, era normal să păcătuiesc. Tu mi-ai fost alături… este adevărat că nu Tu m-ai împins spre zona păcatului, dar un pic părtaş la faptele mele trebuie să te simţi! Dacă am furat, să zicem, deşi nimeni până azi nu a reuşit să-mi spună în faţă acest amănunt tot de esenţă umană, sigur şi Tu, Doamne, ai fost în cârdăşie cu mine… stilaţii ăştia din justiţie numesc fapta ta, Doamne, coautorat! Eu nu mă ascund după formule de acest fel, eu apreciez numai puterea Ta imensă de a-mi sta alături la bine şi la rău, la fericire şi necaz, aşa cum te-ai obliga să stai alături fiecăruia dintre copiii Tăi, iar noi, oamenii, aşa cum însăşi Sfânta Carte spune, suntem cu toţii copiii Tăi şi numai ai tăi. Tot în Sfânta Carte se spune cu o justeţe peste care noi nu trecem cu minţile noastre tâmpe, că Tu, Doamne, ştii să ierţi mai mult decât oricine, că ştii să te apropii de sufletul nostru bun sau rău, păcătos ori prins de sfinţenie şi poţi să ne mângâi spre a ne conduce spre mântuirea căutată de fiecare creştin… şi dacă este adevărat că toate aceste relatări din Sfânta Carte sunt dictate de Tine pentru îndreptarea voastră, atunci, Doamne, nu mă lăsa pradă disperării ce mă cuprinde tocmai acum când vreau să-ţi construiesc o nouă religie… vreau, Doamne, să-ţi ofer o altă posibilitate de a evalua fiinţa umană, vreau să-ţi ofer preţul puterii pe care numai Tu ni l-ai dat… să vezi, Doamne, de ce este în stare cel ce din Tine s-a născut şi chipul tău fără prihană îl poartă!… vreau, Doamne, să arăt celor care îmi sunt semeni, Apocalipsa lui Ioan poate fi înlocuită… că Tu, în marea Ta bunătate, poţi să oferi încă o şansă muritorului pe care l-ai construit cu atâta migală, cu atâta dragoste şi l-ai dat spre păstrare Raiului obligându-l să trăiască fericit şi numai fericit, alături de minunata lui Eva… vreau, Doamne, să pricepi că la mintea Ta, bănuiesc că ai o rapidă şi uimitoare pricepere a unor fenomene ciudate, că eu şi semenii mei, şi reţine că nu mă gândesc aici la derbedeii ăştia de politicieni printre care sunt încă nevoit să mai trăiesc şi eu, avem puterea să-ţi arătăm o altă parte a trăirii noastre… şi să observi că nu este posibil să fim cu toţii pedepsiţi aşa la grămadă pentru o prostioară pe care Adam a săvârşit-o atunci în Rai… nu este nici corect, nici echitabil, nici uman, nici creştineşte până la urmă, ca doi derbedei în care Tu ai avut o imensă încredere să păcătuiască, iar noi, mulţimea cum ar veni, să tragem ponoasele atâta amar de vreme… şi nu-ţi mai amintesc Doamne care a fost nefasta intervenţie a banditului de Şarpe în toată tărăşenia… că ştii şi tu, ai văzut atâtea la comportamentul nostru pe pământ, din nemernicul ăla de Şarpe s-a născut tot ce este mai rău pentru om, începând cu securitatea, poliţia, vechile miliţii şi toate structurile astea represive ale statelor indiferent că îşi spun democratice sau totalitare! Eu, ca şef de partid politic, Doamne, am o vastă, o imensă, o deplină experienţă cu tot felul de păcate… şi pot să-ţi fiu martor fidel, cinstit şi sfânt dacă porunceşti, că omul, aşa cum l-ai proiectat Tu să fie, bun, cinstit, fericit şi apărător al Raiului, nu te-a trădat din voinţă… a fost dus în eroare de persoana pe care tot Tu ai construit-o… altfel spus, noi, bieţii barbari care ne tragem direct din măduva lui Adam ţi-am fi rămas veşnic aproape dacă Tu, cu mintea Ta nătângă (să-mi fie iertată expresia dar n-am găsit alta mai potrivită), nu ne-ai fi oferit-o spre distracţie şi fericire pe Eva! Vezi, Doamne, cum se leagă o anumită conspiraţie a păcatului? Observi Tu că la o analiză mai atentă ajungem să concluzionăm că vinovatul principal pentru necazurile noastre, pentru păcatele noastre nu prea suntem noi, oamenii? Sigur că n-am să fiu atât de neruşinat şi n-am să arăt cu degetul spre Tine, dar aşa, o părere de şef de partid, o părere de om care conduce milioane de oameni tot am dreptul să ofer… şi mă tem că lăsând frica la o parte aş cam fi îndreptăţit să te acuz… cu probe irefutabile… dar nu pentru a te acuza pe Tine sunt eu azi aici, Doamne… eu vreau să fac un pact cu Tine, un mare şi nemaipomenit pact. Să ştii că n-am venit aici pentru că mă simt slab, Doamne. Din contră… mă simt mai puternic ca niciodată, mai în forţă decât las să se vadă şi mai deştept decât par. În cincisprezece ani de când Tu m-ai lăsat la putere în ţara asta, pot să-ţi comunic Doamne că am făcut numai ce am crezut eu de cuviinţă, am administrat ţara şi poporul ăsta de oameni fricoşi, cu teamă de Tine, dar laşi în manifestările sale fundamentale, aşa cum vrerea mea a dorit! Ţara lui Salvache, Doamne, nu mai este o ţară ca oricare alta… are aproape tot ce-i trebuie să poată fi pedepsită dacă voinţa Ta o cere, asemenea Sodomei şi Gomorei… dar… aici te vreau eu pe Tine părtaş la unele gânduri ce mă frământă… poate că nu ţara este de vină, poate că nu poporul are păcatele despre care îţi vorbesc, poate că tot noi, unii dintre cei făcuţi după chipul şi asemănarea Ta, suntem Sodoma şi Gomora, şi atunci altfel se pune problema… Când te-ai hotărât să-l trimiţi pe Fiul Tău pe pământ ai ştiut sigur unde zace marele păcat al unor popoare, ai ştiut că numai El singur n-o să poată face atâta judecată încât să îndrepte starea unei omeniri deja căzute în marele păcat. Ai ştiut şi l-ai jertfit… unii spun că ai cam vrut să scapi de concurenţă, dar noi nu credem că s-a ajuns până acolo încât invidia meschină să-ţi poată fi atribuită…“

Salvache îşi făcu un mare semn al crucii după care se apropie de cutia milei cu mâna dreaptă în buzunar. Scoase din buzunar o hârtie de o sută de mii de lei, o privi şi o aşeză la loc. Îşi aminti că guvernul pe care îl slujeşte cu totală credinţă şi infinit devotament tocmai a scos minunata bancnotă de un milion de lei. I se vedeau degetele prin buzunar cum căutau de zor milionul.

Aşa mai merge, zise încet Salvache. Uite, îţi ofer, Doamne, un milion de lei. Îi pun în această parşivă cutie a milei care, trebuie să-ţi mărturisesc, mă priveşte cu nişte ochi dubioşi şi neprietenoşi… eu pun milionul, iar Tu faci pactul cel mare cu mine. Dacă eşti de acord, te rog să-mi dai un semn, unul cât de mic, cât de banal, dar să fie în măsură să-mi dovedească înţelegerea TA, faptul că accepţi această cerere, acest pact pe care nu-l voi spune nimănui, nu-l va şti nimeni până când Tu nu-mi laşi să înţeleg că nu mai vrei să-l continuăm! Ce zici, Doamne?

După această întrebare, Salvache se apropie de buzele răsfrânte ale cutiei milei şi strecură înăuntru milionul de lei. Se aşeză imediat în genunchi, îşi făcu o altă cruce imensă peste tot pieptul şi spuse în gând încă o dată „Tatăl nostru“.

Pe uşa întredeschisă a mânăstirii pătrunse un pui de vrabie. Trupul aplecat al liderului nostru politic se îndreptă, faţa i se lumină şi ca în orice poveste în care „mult mai este”, omul nostru prinse în braţe cutia milei, bătu trei mătănii de mulţumire şi părăsi micuţul lăcaş de cult fluierând!

Privit din spate, Marele Lider părea să aibă pe cap o altă aureolă…