Pictorul Ion Grigore:
Însemnele marii arte

AUGUSTIN MACARIE

Acum patru ani, în 2000, am scris un eseu de cinstire închinat maestrului Ion Grigore, cu ocazia împlinirii a şase decenii de viaţă, şi am ciocnit un pahar de vin – special adus din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt – în vastul şi impresionantul atelier-clasă al Secţiei de Artă Murală din cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, alături de colegii, studenţii şi prietenii proaspătului, pe atunci, sexagenar.

La prima rostire, primăverile şi toamnele pictorului par multe şi împlinite. Lui Ion Grigore, însă, om cu rădăcini puternice şi echilibru străbun, ţărănesc de viaţă, care ştie că toate vin şi sunt prin voia Domnului, i se potriveşte caracterizarea eminesciană făcută bardului de la Mirceşti, Vasile Alecsandri: ,,Veşnic tânăr şi ferice”. Nu mare om de stat, dar mare la sfat, maestrul calcă şi acţionează repede, în schimb vorbeşte domol şi nu scurtează ,,voroavele” cu ,,soţii”, cum ar zice Mihail Sadoveanu. Doar barba şi mustaţa – uşor grizonate – anunţă bărbatul matur cu ceva trecători ani în spate. Oricum, luând în considerare ,,semnele” ţinute în frâu şi îmblânzite cu care Timpul îşi împlineşte rosturile, putem spune că şi peste pictorul-filosof din Ţara de Sus, Ion Grigore, el, Timpul, trece ca peste piramide, lăsându-ni-l stejar şi şoim!

În Enciclopedia artiştilor români contemporani (Editura Arc 2000, 1996, p. 95) sunt însemnate concis, sobru şi linear câteva date privind viaţa şi opera distinsului nostru maestru, despre care, printre altele, citim: ,,Grigore, Ion. Pictor. S-a născut la 25 martie 1940 în Corni, judeţul Suceava. A absolvit Institutul de Arte Plastice N. Grigorescu în 1964, clasa profesorilor Paul Miracovici, Gh. Labin, St. Constantinescu şi Gh. Popescu. Este membru al U.A.P. (din 1968) şi conferenţiar universitar (actualmente, profesor) la Universitatea Naţională de Arte, secţia de Artă Murală, din Bucureşti. Din 1965, a participat cu regularitate la expoziţiile colective organizate în ţară şi peste hotare... A fost distins cu diverse premii... A executat ansambluri de pictură monumentală (frescă şi mozaic) în mai multe biserici...“ Şi-n cazul domniei sale, s-au respectat ,,statutul şi tipicul redacţional” specifice unor asemenea tipărituri. Ce a trăit, ce a simţit, cum a învins sau, în unele cazuri, a fost învins, până la împlinirea creator-artistică, rămân în umbră şi mister, ca multe ale vieţii! Doar pictorul şi exegeţii domniei sale pot puncta, sensibiliza şi comenta unele momente din viaţa subtil urcătoare (cele ,,descrescătoare” pot constitui şi ele obiect de discuţie, când este cazul...) sub puterea ,,marii treceri”... Cine crede că maestrului Ion Grigore i-au fost hărăzite numai ,,zile fără dor” şi ,,ore senine” se-nşală!

Să nu se uite că s-a născut în cel mai nefericit an, 1940, pentru încă foarte tânăra Românie Mare, când sovieticii au înghiţit Basarabia, Bucovina şi Ţara Herţei, Corni şi Suceava devenind aproape localităţi de margine. Apoi, ca trăsnetul, s-a întins şi peste noi cel de-al doilea război mondial, cu morţi, refugii şi valuri de suferinţe. Rămas orfan de foarte mic, trăieşte crunt ,,fenomenul luptei de clasă”. Deşi în satul natal toţi consătenii erau ,,muncitori cu sapa”, mama sa, văduvă şi cu mulţi copii de crescut, este abuziv trecută pe lista ,,chiaburilor”, măcar că nimeni, neam de neamul lor, n-ar fi putut îndeplini ,,condiţiile” stabilite de puterea roşie a vremii. Duşmăniile şi poftele unor venetici îmbătaţi de putere pot, din nefericire, face şi multe, şi mari, şi mărunte abuzuri... O soră mai mare s-a declarat, ca să poată urma liceul, că este ,,singura lui susţinătoare”. Elevul blând şi silitor a tot tărăgănat să-şi constituie ,,dosar de bursă” (era necesară o adeverinţă de la Sfatul Comunal şi menţiunea ,,fiu de chiabur” ar fi condus la exmatricularea lui din liceu!), reuşind (nici colegii, nici profesorii, intenţionat n-au dat dovezi de ,,vigilenţă revoluţionară de clasă”!) să se vadă absolvent... Vremurile s-au mai înseninat şi ,,normalizat” încă din primii ani de studenţie, mai ales că tânărul învăţăcel, talentat şi muncitor, îşi vedea numai şi numai de învăţătură şi era stimat de colegi şi apreciat de profesori. Fără să facă în vreun fel caz, Ion Grigore s-a dovedit şi un bun diplomat în confruntarea cu avatarurile vremii. Filosofia neamului, în care a răsărit şi înflorit bunul-simţ, şi echilibrul ţăranului român, mai ales ,,trecut prin cultură”, i-au fost cele mai sigure călăuze de viaţă. Ele – consecinţă a talentului şi a dragostei de muncă – l-au întărit şi pe ,,postul” de ctitor de dinastie artistică: soţia şi fiica slujesc acelaşi altar al artelor vizuale!

Împărţindu-şi ,,clipa cea repede ce i s-a dat” între atelier (maestrul este unul dintre vârfurile ilustre ale breslei sale) şi catedră (unde, promovat statutar până la demnitatea de profesor universitar, a îndrumat şi format numeroase serii de studenţi şi tineri artişti), Ion Grigore dispune, în ambele ipostaze profesional-artistice, de un veritabil şi bogat palmares. Absolvent şi al Şcolii de pictură bisericească din cadrul Patriarhiei Ortodoxe Române din Bucureşti, a pictat şi biserici, în pas cu prietenul şi colegul său de catedră şi atelier Petre Achiţenie, cum ar fi Biserica Sf. Ierarh Nicolae din Săcele-Sibiu, Paraclisul Mănăstirii Dealu, Biserica Sf. Înviere din Suceava, Biserica Adormirea Maicii Domnului din satul Comăneşti-Suceava, naosul Bisericii Sf. Voievozi Mihail şi Gavriil din satul Corni – Suceava. În plus, s-a manifestat deosebit şi-n alte domenii ale artelor plastice (pictură de şevalet, grafică, tapiserie), nu numai în specialitatea de bază (pictura murală), oferindu-ne încă un strălucit exemplu şi dovadă că un artist, realmente înzestrat cu har, are toate porţile artelor deschise. Şi nu-i vorba numai de comprehensiune în universul frumosului, ci de adevărata putere de creaţie în mai multe dintre sectoarele acestuia (a se vedea panourile decorative tip grafitti de la Muzeul Pompierilor din Bucureşti, panourile în mozaic-ceramic de la Universitatea de Muzică Bucureşti).

Artist proteic şi reflexiv, temeinic cunoscător al istoriei artelor şi al celor mai recente cuceriri şi experimente şi profesor cu principii şi metode răsverificate (în teorie şi-n practica didactică), Ion Grigore, după cum ni-l arată ,,sabia lui şi armura”, adică întreaga sa operă, este adept al clasicismului creator teoretizat de G. Călinescu, concepţie şi ansamblu de metode care-i permit să se bucure de zestrea exemplară a pictorilor clasici tradiţionalişti, precum şi de cele mai recente cuceriri moderniste. Tot ceea ce s-a dovedit major şi peren în universul creaţiei plastice se regăseşte superior organizat şi armonizat în pictura atât de frapant specifică şi singulară a domniei sale. Fiind vorba de un artist de talia sa, se înţelege că a parcurs întreaga arie tematică, apelând la cele mai verificate metode şi principii de creaţie. Exegeţii pot deosebi etape şi numeroase particularităţi de stil. De aceea, sublinierea constantelor personalităţii şi stilului domniei sale se impune cu necesitate. Simţul observaţiei realiste şi al capacităţii de reflectare în imagini, autenticitatea cu putere de pecete şi simbol, solemnitatea gravă şi monumentalitatea, forţa de sugestie, cărora li se adaugă însemnele profesiei: desenul fin şi perfect conturat, suita de modalităţi inventiv întregite ale artei compoziţionale, cromatica fantastică sub raportul jocurilor de culori grave, solemne, puternic vibrante şi adânc grăitoare şi, mai ales, apelul la lumină, în general estompată, dar şi cu explozii mirifice (în culori complementare sau în contrapunct), reprezintă caracterele fundamentale ale stilului Ion Grigore, pe care iubitorii de artă îl identifică cu bucurie şi satisfacţie estetică.

Satul, această primă şi fundamentală vatră a neamului nostru românesc, veritabil ,,spaţiu matrice” în concepţia lui Blaga, este cea mai autentică dimensiune a picturii maestrului Ion Grigore, realizată exemplar şi-n celelalte compartimente ale artei sale. Priviţi, vă rog, compoziţia ,,Dacii” (luptători, bătrâni, femei, copii şi copile) şi comparaţi-i cu suita de portrete reprezentând ţărani ai maestrului şi, mai ales, cu tabloul ,,Familia” (un fel de Cina cea de taină românească!) şi originea istorică se dezveleşte. Aceiaşi oameni cu trăsături aproape identice, solemne şi grave, ,,împărăteşti” am putea spune, pornind de la simplitatea şi siguranţa privirilor şi atitudinilor acestor fraţi de-ai noştri, de pe plaiurile Ţării de Sus, dar şi ale Maramureşului sau Munteniei. Casele, acareturile şi, mai ales, biserica şi şcoala, nunţile, botezul şi colindătorii reîntregesc o spiritualitate veche, cu adânci rădăcini în solul străbun. Valea impune un stil anume: ridicarea unui nucleu de case şi gospodării înnobilate cu o biserică sau, uneori, o şcoală ori, dimpotrivă, îi obligă pe oameni să se izoleze, vorba lui Ion Creangă, când pe o ,,tihăraie”, când pe alta. Peste tot şi peste toate domneşte liniştea, pacea din veac.

,,Peisaj cu biserică”, străjuit de pâlcuri de copaci, străluciri de raze şi flori, ,,Găteala miresei”, meşteşug păstrat cu sfinţenie peste veacuri, ,,La Corni”, iarna, primăvara, vara şi toamna (oglinzi ale rotirii solemne a anotimpurilor), numeroasele ,,Peisaje” (rurale, dar şi alese virtuţi arhitecturale, ca-n salba de mănăstiri: Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, Dragomirna, Voroneţ, Moldoviţa, Biserica Bogdana ş.a.), în care predomină casele cu pereţi albi, acoperişuri roşii sau maronii, ce urcă şi coboară când lin, când abrupt, sunt dovezi de înaltă artă. Lor li se adaugă ,,Florile” (de câmp şi de grădină) şi ,,Naturile statice”, toate cu puternice şi reprezentative obiecte de artă populară, care-i încheie, rotund, solemn şi exemplar, opera.

Pictorul Ion Grigore împlineşte cu instrumentele artei sale ceea ce în versuri au înfăptuit George Coşbuc şi Octavian Goga, înscriindu-şi numele în şirul făurarilor-autori de poeme plastice, picturale de mare întindere, închinate satului românesc.