Artistul plastic Şi cultura mass-media

- interviu cu dl. ZAMFIR DUMITRESCU,
preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România -

- Domnule profesor universitar doctor Zamfir Dumitrescu, ce anume, din ceea ce aţi fi putut, aţi fi dorit să fiţi, aţi reuşit să realizaţi sau să demonstraţi?

- Raportat la dorinţă, cred că sunt ceea ce mi-am dorit să fiu, chiar puţin mai mult. Am pornit cu inima strânsă în această carieră. Am avut, la vârsta de 18 ani – când eram bun şi la matematică, şi la pictură – o discuţie cu tatăl meu, un om foarte înţelept, care mi-a spus că eu decid în privinţa a ceea ce vreau să fac mai departe în viaţă, dar că, dacă un inginer mediocru sau prost îşi poate găsi de lucru, un pictor prost sau mediocru nu va găsi niciodată o rezolvare în viaţă. Deci responsabilitatea îmi aparţinea şi mi-am asumat-o. Nu mă consider un pictor bun, dar am avut câteva succese în carieră şi acestea au însemnat destul.

- Să fii pictor bun înseamnă să fii pictor de succes la modul absolut, cu obstinaţie, sau există aici un paradox?

- Depinde de ceea ce înţelegem prin pictor bun. Există pictori profesionişti care reuşesc să trăiască din pictură. Este drept, se întâmplă destul de rar în societatea de astăzi. Există valori, în care mă includ şi eu, valori artistice recunoscute mult după dispariţia fizică a pictorului, pe care cu greu la putem intui la vremea maturităţii lor creatoare, oricât de abili am fi şi oricât de multe pronosticuri am da.

- Când aţi înţeles că aceasta este calea? Presupun că la început v-aţi dorit-o numai. Când şi cum s-a produs însă revelaţia?

- Nu cred că a existat un moment anume. Ca un adevărat artist, nu am niciodată certitudini, am multe îndoieli, bâlbâieli, şovăieli, dar – una peste alta – faptul că am continuat să pictez, cu aceeaşi savoare ca acum 5, 10 sau 30 de ani, este probabil singura formă certă de a-mi confirma că sunt pe calea pe care mi-am dorit-o.

- Cum aţi caracteriza ceea ce se întâmplă la ora actuală în arta plastică românească?

- Ce se întâmplă în arta plastică de la noi este o consecinţă a ceea ce se întâmplă în arta plastică mondială. Nu trăim o epocă de înflorire culturală, trăim într-o cultură de tip mass-media. Artele tradiţionale, artele clasice sunt pe locul doi sau trei, la nivel mondial. În plus, România a trecut printr-o perioadă comunistă şi trece acum printr-o perioadă de tranziţie, în care valorile artistice sunt doar formal recunoscute, iar arta şi cultura sunt elemente neimportante, în raport cu grijile, cu nevoile mari pe care le are omul de rând. Deci arta nu apare ca necesitate, ceea ce facem noi fiind un fel de eroism care în clipa de faţă îi atinge pe foarte puţini.

- Cât de departe, ca timp, credeţi că se va prelungi doliul acesta?

- Cred că noi nu mai apucăm să vedem răsăritul. Aş estima… nu ştiu, depinde inclusiv de ritmul de integrare a României în lume, nu neapărat în structurile europene, dar şi aici. Deşi integrarea în structurile europene s-ar putea să producă un şoc foarte puternic, sub formă de recul artistic şi cultural. Nu ştiu, dar cred că, dacă ne-am întâlni peste 50-60 de ani, am putea găsi o altă soluţie.

- Privind din această perspectivă lucrurile, ce credeţi că se va întâmpla după ce va trece faza de şoc?

- În contextul generaţiilor viitoare, cu alte mentalităţi, probabil că lucrurile vor intra într-o cvasi-normalitate. Deşi mă îndoiesc de destinul minunat al artelor clasice. Eu sunt un pictor, să zicem de tradiţie, am învăţat lucrul acesta în şcoală, am avut ca profesor un maestru, un clasic al picturii româneşti, Corneliu Baba. În ciuda faptului că sunt un spirit deschis, care acceptă orice artă, orice îndrăzneală, orice element novator, mă tem pentru destinul picturii tradiţionale, al picturii clasice, făcute cu meşteşugurile ei iniţiale.

- Ne place să credem nouă, românilor, că suntem foarte buni şi că avem valori, care ne propulsează din capul locului în universalitate. Este adevărat, în ce priveşte arta plastică, sau este un mit ca atâtea altele?

- Este şi nu este. Avem, evident, valori pe care însă, deocamdată, nu le recunoaştem decât noi. Aceasta, spre deosebire de culturi cu mult mai tinere decât a noastră, de exemplu cultura norvegiană, care, într-un timp foarte scurt (un secol), a reuşit să impună lumii modele veridice în multe domenii artistice. Au ştiut cum s-o facă. Noi nu. Sigur că, dacă am putea apărea pe simeze, constant şi frecvent, am ajunge să fim recunoscuţi. Până atunci însă, rămânem nişte mici maeştri locali, de nivel naţional sau regional.

- Există, cu alte cuvinte, un provincialism în raport cu marea artă. Cu sensul de localism.

- Da, suntem nişte meşteri locali şi probabil că aşa vom fi trecuţi în istoria artelor care se va scrie peste 100-150 de ani.

- Cu care dintre naţiile care, ca şi noi, nu au avut şansa să se remarce semănăm?

- Aceasta este situaţia tuturor ţărilor din fostul lagăr socialist, a ţărilor din lumea a treia, cu o cultură puternică locală, dar limitată la teritoriul respectiv.

- Ce trebuie să facă statul, acum şi cu prioritate, din ceea ce este posibil de făcut, pentru a susţine arta?

- Statul ar trebui să investească bani. Pentru că, din clipa în care ne considerăm economie de piaţă, totul se reduce la bani, la investiţii, la probleme financiare. Statul nu are însă bani pentru aşa ceva şi este logic să fie aşa, fiindcă sunt probleme economice, sociale mult mai importante decât încurajarea artei şi a artiştilor. Cred că statul face totuşi ceva, atât cât poate, mai ales în ultima vreme. Există un Guvern care, comparativ cu guvernele anterioare, postdecembriste, este un pic mai mult interesat de artă şi cultură. Dar investiţia în artă şi cultură nu e niciodată suficientă.

- Există o strategie, o gândire a celor care se ocupă de cultură la nivel statal? Sau se merge pe pipăite, pe intuiţie?

- Nu se merge pe intuiţie, deşi unii dintre conducătorii actuali posedă o asemenea facultate în raport cu artiştii.

- De ce autoritate se bucură, la ora actuală, în România Uniunea Artiştilor Plastici? Este ea un soi de for, asemenea celor medievale, la care vin vasalii şi îşi depun tributul, pentru ca ea, Uniunea, să-şi aplece ochii asupra micii provincii? Care sunt raporturile reale?

- Haideţi să lămurim lucrurile. Uniunea Artiştilor Plastici, care a existat până în ’90, nu se mai poate compara cu cea de astăzi. Până în ’90, Uniunea deţinea monopolul absolut asupra artelor plastice. Exista un Combinat al Fondului Plastic, care producea comenzile – şi graţioase, şi mai puţin graţioase – din acea perioadă. Vânzările, comerţul cu arta se realizau numai prin intermediul Uniunii, galeriile aparţineau numai Uniunii, iar expoziţiile erau finanţate puternic de statul comunist, care înţelegea să aloce anual sume foarte importante pentru artişti şi pentru artă. Unul dintre motive era probabil şi acela de a-i ţine pe artişti liniştiţi şi în banca lor, ca să zic aşa. Am intrat în economia de piaţă, galeriile nu sunt numai ale Uniunii, acestora le fac mare concurenţă galeriile particulare. Comenzile nu mai pot fi executate doar de Combinat. Există şi alte societăţi comerciale, care preiau din funcţiile combinatului, la preţuri mai convenabile şi cu mai multă rapiditate.

- Există multe asemenea galerii particulare? Care sunt dimensiunile concurenţei?

- Concurenţa a început să devină manifestă. Până acum un an, galeriile Uniunii mergeau într-un regres înfiorător (din septembrie 2002 şi până în ianuarie 2003, pierderile, la nivel de Bucureşti, ale tuturor galeriilor se ridicau la circa 10.000 USD). Cheltuielile galeriilor (salarii, lumină, întreţinere etc.) nu erau acoperite de vânzări. De aici şi acest uriaş deficit. Au apărut vânzările la negru, un sistem de conivenţă foarte simplu, în lipsa unei legislaţii şi a unei atitudini ferme din partea Uniunii. Artistul îşi vinde pe sub masă lucrările, oferind un comision mic galeristei, evident, fără acte în regulă, banii intră direct în buzunarul artistului, Uniunea nu primeşte nimic, deşi asigură spaţiul şi condiţiile de expunere (vânzare), statul este frustrat (pentru că nu se plătesc taxe). Rezultatul – o fraudă de comerţ, care a ţinut de prin ’90 şi până acum aproape doi ani.

- Ce se întâmplă acum?

- Acum, lucrurile s-au schimbat, pentru că – la nivel de Bucureşti cel puţin – am împărţit sălile de expoziţie în două categorii: artiştii, membri ai Uniunii, pot expune gratuit (Uniunea nu percepe nici un fel de taxă şi suportă toate cheltuielile de regie a sălii). Varianta aceasta a existat, de fapt, dintotdeauna şi vreau să o extind la nivel de ţară. În a doua categorie intră galeriile cu vânzare, care şi-au angajat, prin concurs, manageri, a căror obligaţie lunară constă în plata unei cote negociate către Uniune. Managerul are datoria să acopere toate cheltuielile (lumină, gaze, electricitate ş.a.m.d.) şi să-şi asigure, din vânzări, propriul salariu. I-am forţat aşadar să facă vânzări oficiale, cu acte, cu TVA şi lucrurile au început să se lege. În felul acesta, de aproximativ un an şi jumătate, cheltuielile, pe care le generează sălile de expoziţie gratuită, sunt acoperite de ceea ce produc galeriile respective. Nu mai vorbesc despre drepturile de autor, care funcţionează, şi funcţionează bine.

- Cum se prezintă situaţia în învăţământul artistic, preuniversitar şi universitar?

- Aici este o confuzie şi nu pot să emit decât o părere personală, ca profesor, ca fost decan, dar şi ca preşedinte al Uniunii. Există, în clipa de faţă, un excedent de artişti plastici, de diplomaţi care au absolvit o formă superioară de învăţământ artistic. Numărul lor se ridică la aproximativ 600 de licenţiaţi anual, la nivel de ţară. Suntem, evident, mult prea mulţi. Din experienţa mea de profesor, doar 3-5% dintre aceştia rămân în zona artelor şi le profesează. Ceilalţi migrează spre zone colaterale sau părăsesc total artisticul, deci beneficiază de o educaţie pe care nu o folosesc. M-am întâlnit acum vreo doi ani cu un fost eminent student, care a luat 10 pe linie la toate materiile şi în toţi anii, pe care noi îl consideram un geniu şi despre care credeam că va revoluţiona arta plastică românească. L-am întrebat ce face şi răspunsul lui a fost plin de reproşuri, că noi, profesorii, l-am încurajat să meargă pe un drum care n-are nici un fel de ieşire, că l-am încurajat să creadă într-o menire pe care el nu şi-o recunoaşte. Viaţa l-a obligat să profeseze într-un domeniu fără legătură cu arta. Noi i-am dat însă note mari şi, o dată cu ele, speranţe şi o încredere absolut nejustificate.

- Dacă este cunoscută, de ce nu se remediază această stare de fapt?

- Remedierea, o primă remediere, o face viaţa. Cu tristeţe şi cu recunoaştere cinică, trebuie să spun că piaţa muncii însăşi nu-i primeşte pe aceşti absolvenţi, forţându-i să se îndrepte spre alte orizonturi. Eu am obligaţia să promovez şi să încurajez talentele, să le susţin atât cât pot, pe segmentele pe care mă pot desfăşura. Dar un număr prea mare de artişti riscă să devină periculos, să sufoce sistemul. Dacă am face o socoteală simplă, ritmul continuând în acest fel, în câţiva ani am avea, la o comună de 2.000-2.500 de locuitori, cam doi licenţiaţi în arte plastice. Viaţa intervine, aşa cum spuneam, şi face corecturile de rigoare. Probabil că, în viitor, se va reduce cumva numărul acestor studenţi. Am ridicat deseori, în ultima vreme, în faţa colegilor mei din facultate, următoarea problemă: să ne orientăm către un învăţământ artistic de elită, deci să fim puţini, dar buni, sau se deschidem larg porţile şi să intre oricine doreşte? Imaginaţi-vă o ţară plină de pictori. Sau de poeţi.

- La modul ideal, ar fi perfect.

- Da, dacă cineva ar avea nevoie de ei. Adică dacă i-ar plăti cineva.

- În ce priveşte învăţământul preuniversitar?

- Noi, Uniunea Artiştilor Plastici, am înfiinţat prima Şcoală de Arte şi Meserii, în cadrul Combinatului. Conceptul este vechi de doi ani, dar a primit undă verde abia în septembrie anul trecut. Acum, se încheie primul an şcolar.

- Această şcoală funcţionează doar în Bucureşti?

- În Bucureşti, dar se pare că modelul ei va fi extins de către Ministerul Educaţiei în întreaga ţară. Există, în sensul acesta, mai multe raţiuni. Pe de o parte, faptul că, fiind atât de mulţi artişti pe piaţă şi ţinând cont că nu toţi sunt genii şi că nu toţi trăiesc din pictură, sculptură, grafică etc., ne-am gândit că ar fi poate mai bine să facem o etapizare, o ierarhizare a pregătirii artistice. Nu putem fi toţi Rembrandt sau Leonardo. Putem fi însă artişti care lucrează la nivelul unei zone inferioare, cvasi-geniale, calfe geniale. Avem nevoie de asemenea calfe, tehnicieni, executanţi. Dispar meserii tradiţionale, de care arta are nevoie, meserii legate de tehnicile adiacente actului de creaţie, cum ar fi meseria de tipograf de lucrări de artă, de ţesător de tapiserii, de tehnician giuvaergiu, de turnător în bronz sau în ghips, de cioplitor ş.a.m.d., care presupun şi ele o anumită participare vocaţională. Categoria aceasta de tehnicieni de artă a dispărut, o astfel de şcoală readucându-i pe linia de plutire.

- Să vorbim acum despre artistul român şi despre publicul său. Compatriotul nostru este sărac, din acest motiv cumpără puţină artă. El nu este însă nici cultivat. Cât de aproape, cât de departe este, în situaţia dată, lumina?

- Ne confruntăm cu fapte, cu realităţi pe care trebuie să le acceptăm. Din păcate, oamenii cu bani ai momentului nu au educaţie. Pe aceştia eu îi numesc mitocani culturali, iertată-mi fie duritatea termenului. Pentru că este o diferenţă între un om care nu are cultură şi unul care nu are cultură, dar devine agresiv sprijinindu-se pe averile pe care le-a acumulat. Ignoranţa, incultura agresivă sunt acte de mitocănie. Mitocanul cultural nu investeşte în artă, în special în arta contemporană. Dacă se gândeşte cumva să cumpere, cumpără cu titlu de investiţie, şi nu pentru că are nevoie. Aşa ajungem la situaţia dramatică, tipică pentru perioada pe care o trăim. La noi în ţară problema este acută.

- Ce riscuri comportă, pe termen lung, prelungirea acestei situaţii?

- O aparentă atrofiere a actului artistic, în cadrul fenomenului cultural, dar cred că generaţiile viitoare vor cunoaşte un anumit reviriment.

- S-ar putea ajunge la pervertire… genetică? Sau, cu alte cuvinte, mitocanul cultural nu este, definitiv şi irevocabil, mitocan?

- Nu, nu se va ajunge la pervertire genetică, pentru că mitocanul cultural, în mitocănia lui, dar şi în avuţia lui, îşi va creşte copiii şi-i va educa după standarde, astfel încât, la a doua - a treia generaţie nu vom mai avea de a face cu mitocani, ci cu oameni şcoliţi, care se vor apropia treptat şi de valorile culturale. Este o chestiune de timp.

- Ce ştiţi despre Piteşti? Ce vă place la Piteşti în materie de artă plastică? Ştiu că aveţi prieteni aici.

- Este o întrebare care nu poate avea decât un răspuns subiectiv, or, în calitatea mea de preşedinte al tuturor artiştilor plastici din România, nu am voie să fiu subiectiv. Totuşi, luaţi-o ca pe o notă personală, am în Piteşti colegi de facultate care sunt nume celebre la nivel naţional, pictori de excepţie, profunzi, puternici, care vor lăsa în urma lor o artă importantă.

Denisa Popescu