Neagoe Basarab – principe isihast (I)

arhim. Iuvenalie Ionaşcu

Personalitatea lui Neagoe Basarab1, domnitor al Valahiei (1512-1521), s-a impus cu putere în întreaga lume bizantină de la începutul secolului al XVI-lea, atât cultural, cât şi politic şi bisericesc. Şi străluceşte până azi, prin cele două catedrale ale sale: o catedrală din piatră – Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş – şi o catedrală culturală2 – Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie3.

Nu intenţionăm să abordăm toate aspectele personalităţii complexe a lui Neagoe. Dorim doar să facem unele referinţe asupra dimensiunii isihaste a acesteia. De aceea, ne vom referi în special la cartea sa, sursa cea mai importantă pentru argumentul nostru. Ne interesează acest aspect şi pentru singularitatea sa, dar mai ales pentru că Neagoe devine simbol şi expresie a epocii sale. O epocă de efervescenţă culturală şi spirituală, în condiţiile în care lumea bizantină trecea prin momente dificile: Constantinopolul se afla sub stăpânire otomană de aproape şaptezeci de ani. Şi tocmai de aceea, lumea ortodoxă îşi regăsea speranţele şi sprijinul în ţările române. Neagoe exprima aşadar typos-ul principelui creştin bizantin, al bazileului, al monarhului protector al tuturor creştinilor ce pătimeau sub stăpânire turcească. Dar, în acelaşi timp, Neagoe stabileşte raporturi diplomatice cu Occidentul catolic şi cultura umanistă europeană. De aceea, avem de-a face cu o personalitate foarte complexă, de mare sinteză, fără a înceta să fie ea însăşi, adică simbol al culturii române, marcată profund de isihasm.

Neagoe continuă politica de mare deschidere începută de domnitorul Radu cel Mare (1495-1508). După Mihnea cel Rău (1508-1510) şi Vlad cel Tânăr (1510-1512), ocupă tronul Valahiei un descendent al marii familii a Basarabilor: Neagoe. Domnia sa (care durează aproape nouă ani) este una dintre cele mai strălucite din întreaga istorie română. Dacă Radu cel Mare îl aducea pe tronul mitropolitan al Ţării Româneşti pe fostul patriarh ecumenic Nifon II, Neagoe se face chiar ucenicul marelui isihast. E contemporan cu Gavril Protul, autor al unor scrieri aghiografice (între care Viaţa şi traiul sfinţiei sale Nifon, patriarhul Constantinopolului4), şi cu Manuil de Corint, şi el vestit pentru activitatea sa intelectuală. Neagoe întreţinea o bogată corespondenţă cu personalităţi culturale ale timpului său. Trimitea soli Papei Leon al X-lea, în vederea unei posibilităţi a unirii Bisericilor şi a unei lupte comune împotriva turcilor. A vizitat Constantinopolul. S-a căsătorit cu Despina Miliţa, prinţesa sârbă, descendentă a familiei imperiale a Cantacuzinilor şi a despoţilor Lazăr şi Ştefan, fiică de despot sârb şi soră cu Maxim Brancovici, despot, apoi mitropolit şi mare om de cultură al timpului său. Neagoe avea bune raporturi cu Muntele Athos. De altfel, Gavril Protul îl numeşte „ctitor a toată Sfetagora”5 (Sfântul Munte). L-a protejat pe ieromonahul Macarie, care tipărea Evangheliarul slavon.

El e autorul moral al măreţei Biserici a Mănăstirii Curtea de Argeş, un miracol al arhitecturii din toate timpurile. La fel de renumită e cartea sa de Învăţături, un ,,monument de literatură, politică, filosofie şi elocvenţă”6; de aceea, Neagoe a fost numit „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filosof”7. Despre această carte s-a vorbit mult. Au fost contestate paternitatea sa8, originalitatea, unitatea. Dar aceste aspecte nu ne interesează acum. Ne vom referi în special la dimensiunea isihastă, aşa cum reiese din Învăţături.

•••

Prin concepţia sa politico-religioasă, prin cultura şi opera sa, Neagoe e un simbol, un typos, ce depăşeşte epoca sa, devine model al monarhului oriental, cu o misiune istorică bine definită. El nu mai putea sta în faţa turcilor cu sabia, cum făcuse Ştefan cel Mare al Moldovei, ci cu politica şi cultura. Prin el, Valahia „devenea centrul lumii ortodoxe şi ocrotitoarea civilizaţiei bizantine, Neagoe Basarab e imaginea cea mai curată a monarhului din graţia divină, protector şi apărător al Bisericii orientale… el se consideră moştenitorul de drept al tradiţiilor imperiale şi în această calitate îşi asumă rolul de protector al Bisericii ortodoxe şi de continuator al împăraţilor din Bizanţ. Toată domnia lui e animată de acest gând, toate faptele lui izvorăsc din această conştiinţă”9. Şi aşa era cunoscut de contemporanii săi. Manuil de Corint îl numea „Preaînălţate, preastrălucite, preaevlavioase şi preaortodoxe doamne Ioane Neagoe, voievod şi împărat şi autocrat a toată marea Ungrovlahie”10 şi îl compara cu Solomon şi Iustinian. Vom vedea că Neagoe avea, de fapt, o viziune originală despre principatul şi misiunea lui: o viziune influenţată de concepţia sa isihastă şi deci simbolistico-liturgică. Puterea lui era „de esenţă divină”11, aşadar, „concepţia sa asupra monarhiei era teologică”12.

Fără îndoială, era un om foarte instruit, dintre „domnii cei mai culţi ai Ţării Româneşti”13, „unul dintre scriitorii cei mai de seamă din epoca slavonă”14 a culturii române. Era „un artist dublat de un filosof, filosof în adevăratul înţeles al cuvântului… Învăţăturile lui Neagoe sunt cea mai strălucită operă literară din întreg secolul al XVI-lea”15.

Un alt monument de artă, complementar cărţii sale, este Mănăstirea Curtea de Argeş, care se distinge şi ea prin valoarea sa artistică şi teologică, o uriaşă şi originală sinteză a epocii şi a întregii civilizaţii orientale din toate timpurile. Ar fi interesant de observat cum concepţia isihastă a domnitorului a luat formă în piatră în această minune arhitecturală.

Prin lucrarea lui, Neagoe aparţine veacului său, istoric şi cultural. Nu trebuie să ne surprindă că era un isihast şi în acelaşi timp un umanist. Surprinzătoare e concepţia sa originală, sintetică, ce creează modele eterne.

•••

Modelul Învăţăturilor către domni şi viitori domni era destul de răspândit în epocă; devenise un „gen literar, foarte vechi”16. În cultura bizantină: Învăţăturile lui Vasile Macedon către fiul său Leon (sec. IX), De administrando imperio, a lui Constantin Porfirogenetul, şi Sfaturi pentru educarea unui principe, scrise pentru fiul său, viitorul împărat Ioan al VIII-lea Paleologul, ale lui Manuil al II-lea (1391-1425). Iar în cultura slavă: Învăţăturile cneazului rus Vladimir Monomahul către fiii săi. Aşadar, Neagoe se ancora într-o tradiţie şi adopta un stil literar prezent în cultura timpului.

Am putea identifica puncte comune cu opere ale Occidentului. El e contemporan cu umaniştii, între care Niccolo Machiavelli şi Erasmus. Operele lor au multe lucruri în comun, dar se şi disting. ,,Secretarul Florenţei, care scrie Principele, dă sfaturi părinţilor din vremea sa cum să se poarte… Machiavelli ia de model pe Caesar Borgia… (şi) creează un stil de principe pentru epoca sa”17. După cum Machiavelli vorbeşte, cu atâta dragoste, în ultimul capitol al Principelui (publicat în 1532), despre Florenţa şi Italia şi-i doreşte cu ardoare unitatea, şi Neagoe vorbeşte de ţara sa valahă, de grădina pe care a apărat-o de toţi duşmanii18.

În aceeaşi epocă, Erasm publica Deziderius, o carte „cu privire la regulile de educaţie, la cultul pietăţii, la preceptele filosofice şi pedagogice, la citaţiile din proverbele lui Solomon şi din învăţăturile Apostolului Pavel, la cultul virtuţilor, al intelectului, al modestiei, la regulile de bună purtare în societate, la masă, cu privire la respectul cuvenit părinţilor, bătrânilor, cu privire la comportarea şi vorbirea cuviincioasă… O operă de educaţie şi pedagogie”19. Opera lui Neagoe nu e doar mai amplă, ci şi de o viziune diferită. Pentru că umanismul său era diferit.

Umanismul lui Neagoe poartă pecetea culturii bizantine: o viziune particulară asupra vieţii cotidiene, asupra rugăciunii şi meditaţiei textelor sfinte, împreună cu preocupările administrative ale statului, ale familiei, ale Bisericii. Pentru el, „omul are o demnitate cosmică de fiinţă creată” de Dumnezeu20; de aceea, principiul unic de raportare la ceilalţi e dragostea creştină. Pământul e spaţiul pentru iniţierea în lucrurile veşniciei21 şi viaţa e timpul de mântuire. Astfel că umanismul lui Neagoe e diferit de umanismul secular. Condiţia umană „devine o condiţie a tragicului înţeles”; Neagoe e un umanist iniţiat22, un umanist creştin, ale cărui rădăcini se găsesc în Sfânta Scriptură şi în Părinţii Bisericii. N-ar accepta niciodată principiile lui Machiavelli; revolta şi asasinatul sunt incompatibile cu viziunea creştină. Şi, după cum se ştie, Neagoe n-a avut războaie; a căutat să rezolve conflictele pe cale diplomatică.

De altfel, cărţile citate de el sunt Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi operele aparţinând culturii medievale bizantine. Revin adesea figurile marilor împăraţi biblici: David, Solomon, Ieroboam, Saul, Iezechia şi Senaherib al Asiriei, împărăteasa Izabela. Toţi aceştia, din cărţile Regilor. Apoi, discursul său se sprijină pe Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur (la Psalmul VIII, Despre răbdare), pe Scara Sfântului Ioan Scărarul, pe Umilinţa a Sfântului Simeon Monahul, pe Discursurile Sfântului Efrem Sirul, pe Dioptra lui Filip Eremitul, pe Panegiricul la Sf. Constantin, al Sf. Eftimie al Ţârnovei, pe Cuvântările Sfântului Atanasie al Alexandriei. Nu lipsesc panegiricele şi romanele populare răspândite în evul mediu bizantin. De exemplu, Viaţa Sfinţilor Constantin şi Elena, Varlaam şi Ioasaf, Fiziologul, Alexăndria, Vieţile Sfinţilor etc. Toate aceste elemente eterogene, nu totdeauna introduse armonios în text, reuşesc să creeze o viziune unitară, o concepţie unitară a întregii opere.

Despre omogenitatea operei s-au exprimat păreri diferite. Pare o compilaţie, la prima vedere. Însă unitatea sa este interioară, tematică şi nu lipsită de originalitate. Cele unsprezece capitole par fără continuitate între ele. De fapt, sunt faze succesive ale aceluiaşi drum spiritual al vieţii creştine a unui principe.

Primul capitol, mai amplu, e un scurt compendiu de morală creştină, cu exemple exclusiv biblice. Prima parte se încheie cu exemple de monarhi creştini: Constantin cel Mare şi Ioasaf, principele indian convertit.

Partea a doua priveşte probleme de guvernare a împărăţiei. Două capitole se leagă de prima parte: unul despre sfintele icoane şi celălalt despre frica şi teama de Dumnezeu. Capitolul următor, de mare tensiune lirică, aminteşte de mutarea oaselor mamei sale Neaga şi ale fiilor săi Petru, Ioan şi Anghelina în noua biserică din Curtea de Argeş. Se succed firesc pagini din Varlaam şi Ioasaf şi Fiziologul privind nimicnicia vieţii omeneşti.

Alte capitole se referă la aspecte ale vieţii de curte: cum să fie cinstiţi dregătorii şi credincioşi servitorii; cum să fie acordate demnităţile boierilor şi servitorilor vrednici; reguli de comportare la masă; despre primirea solilor; chestiuni de tactică militară; sfaturi pentru administrarea justiţiei; cum şi când se acordă graţierea şi iertarea şi când e nevoie de răzbunare. Această secţiune se încheie cu o „rugăciune”, adică „cuvânt şi iertare” pentru toţi, din partea principelui Neagoe, înainte de moartea sa. Cartea se termină cu un discurs foarte sugestiv către doi servitori ai săi, care au părăsit lumea spre a se dedica vieţii monahale.

Miezul acestei opere priveşte ideea monarhiei absolute de drept divin, supusă însă crezului creştin. Viziunea e isihastă prin excelenţă. Am dori să ne oprim puţin asupra acestui aspect ascetico-mistic până acum nu prea studiat23, fără pretenţii exhaustive.

Cartea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie trasează imaginea ideală a împăratului, un portret clasic, în care monarhul e, înainte de toate, un om virtuos. Întrucât comunică cu divinitatea prin intermediul Logosului – Împărat al cosmosului, Împărăţia sa devine imagine a Împărăţiei Cerurilor şi principele trebuie să reflecte, pe cât posibil, virtuţile lui Hristos. De aceea, cartea lui Neagoe e o chemare la a păzi legile evanghelice, la o continuă lucrare de desăvârşire interioară, prin rugăciune în isihie, după modelele cele mai cunoscute în epocă (în special doctrina Sf. Simeon Noul Teolog).

Virtutea cea mai înaltă a principelui creştin este evlavia: el a fost uns prin voia lui Dumnezeu, a fost ales să conducă la Dumnezeu întregul popor. Eusebeia face din principe o mărturie a lui Hristos cel mort şi înviat şi a mântuirii Sale, căci milostivirea principelui împărăţiei pământeşti e icoana imperfectă a milostivirii divine în împărăţia cerească. De aceea, misiunea principelui creştin, el însuşi slujitor al Dumnezeului Atotputernic, e aceea de a-i conduce pe toţi spre Dumnezeu, prin rugăciune neîncetată, prin dragoste, dreptate şi frică de Dumnezeu. Ca şi lui Solomon, Dumnezeu dăruieşte principelui creştin toate harurile necesare unui suveran: înţelepciunea şi apropierea de Dumnezeu. El devine părinte, învăţător şi mântuitor al lumii creştine.

Pentru împlinirea acestei lucrări, principele are nevoie de o instruire doctrinară corespunzătoare spre a putea pune în practică virtuţile creştine. Am dori să subliniem că tot ceea ce Neagoe învaţă pe viitorul principe şi, prin el, pe întreg poporul a experimentat mai întâi el însuşi24. El însuşi a ajuns la cunoaşterea profundă a vieţii duhovniceşti şi profundele sale cunoştinţe despre isihasm şi despre metodele de curăţire a minţii şi a inimii, prin rugăciune, meditaţii şi exerciţii ascetice, nu sunt doar teoretice. Gavril Protul vorbeşte adesea de pregătirea teologico-duhovnicească a domnitorului Neagoe în ambientul cultural al Mănăstirii Bistriţa şi sub îndrumarea Sfântului Nifon Patriarhul.

Neagoe era ,,fiul duhovnicesc al lui Nifon”, de la care primea „învăţătura ca pe o hrană”. Nifon, sfântul isihast, pentru sfinţenia vieţii sale, l-a văzut în chip tainic, în tânărul boier Neagoe, pe viitorul domnitor al Ţării Româneşti. De aceea, îl instruieşte cu multă atenţie în tainele cele mai adânci ale vieţii creştine, astfel ca, în timp, să poată primi, păstra şi dezvolta germenii virtuţilor divine şi ale ascezei practicate în mediul lumesc la curte.

Atmosfera cea mai potrivită pentru formarea viitorului principe Neagoe era Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, unde se ştie că el mergea adesea. Mănăstirea Bistriţa a fost construită de familia Craiovescu, boierii care-l susţineau pe Neagoe. În acea perioadă, mănăstirea era unul dintre cele mai puternice centre de cultură şi spiritualitate ale Ţării Româneşti. Avea o mare bibliotecă, unde Neagoe venea să împrumute cărţi; de fapt, se păstrează, pe o carte, un text autograf al lui Neagoe, care ar fi împrumutat-o şi citit-o25. Aici au fost aduse moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul (sec. XII) şi aici Barbu Craiovescu, fondatorul, s-a făcut monah, cu numele de Pahomie.

Toate aceste lucruri erau în acord cu perioada înfloritoare a isihasmului. Prezenţa isihasmului se observă şi în pictura Mănăstirii Bistriţa, unde sunt frecvente imaginile Schimbării la Faţă şi ale luminii divine (de exemplu în icoana Adormirii Maicii Domnului, a Învierii Domnului). Însuşi părintele său duhovnicesc, Sfântul Nifon, a trăit aici un timp şi era renumit pentru viaţa sa isihastă, cum vom vedea în continuare. Toate acestea sunt condiţii optime pentru formarea isihastă a principelui Neagoe, care, măcar în tinereţea sa, a fost practicant al isihasmului.

N.R. Multele ,,note” citate deja în acest text pe care îl publicăm în serial vor fi prezentate în numerele următoare ale revistei, în funcţie de spaţiul disponibil.