Pagina noastră dedicată tinerilor scriitori care nu au debutat încă editorial este permanent deschisă. De această dată deschidem coloanele revistei noastre pentru RAMONA ELENA STĂNOIU, Alexandra Iliescu şi ANDREEA DANIELA PREDA. (M.I.)

Ramona Elena STĂNOIU

Răstignire

Un curcubeu de argint tresare dintre razele unui albastru clar. Vântul străpunge translucidul impregnând un parfum de tei în cufărul anilor.

Şi dintr-un colţ al nesfârşitului, durerea se ridică sfioasă, tăind culoarea pură în pânze veştede, curmate de gelozia unei lacrimi.

Doar suspinul dulce al soarelui se agăţa de florile albe ale Raiului împletind în cosiţele lor doar fericirea îngerilor îngheţaţi. Pe cuprinsul speranţei tremură o sărutare care caută-n răstimp un suflet pururea născut din vise.

O aripă de ceară îmi cuprinde trupul şi-l poartă către sufletul pe care-l caut printre cioburile unei clepsidre de fum.

Un chip efemer pătrunde printre genele mele. Imaginea lui coboară uşor, lăsând doar urma sărutului nepieritor. O dată l-am zărit în parcul rătăcit printre casele satului... Şi-atunci s-a întâmplat să-i simt răsuflarea caldă în părul meu răsfirat pe umerii plini.

Un ultim suspin însângerat îmi acoperă sufletul preaslăvind aura de cristal a cerului.

Fantasma lui încă mai pulsează în ochii mei, trimiţându-mi doar nori şterşi în locul unui zâmbet.

L-am pierdut şi i-am răstignit privirea pe pieptul meu...

Alexandra ILIESCU

Râsul nopţii

Se oprise. În faţa lui tabloul îşi plângea culorile pictate-n dezordine de mâinile întâmplătoare din ochii îngerilor.

Îl mai văzuse înainte în poveştile pe care i le şopteau noaptea păpuşile şi uneori bunica, aşezată pe scaunul cusut din păianjeni în colţul peretelui. O dată lăsase şerpii să-şi încolăcească aripile pe trupul istovit al păpuşilor menite să ghicească-n cafea dezlegarea lumii. Şi mai inventase cândva timpul, să nu-l mai doară albul pereţilor şi goliciunea camerei, să-nveţe mersul piticilor şi pe cel al monştrilor ce rătăceau drumurile din el. Dar timpul uita mereu să se îmbrace şi să poarte ochelari, uita să plângă râsul întunericului şi să iubească dansul genelor.

Şi atunci a început să-mbătrânească şi să-i crească nepoţi din albul ochilor, începuse culorile să alunece şi cădeau mereu în umbrele pereţilor dezvirginaţi de îngerii grăbiţi să scrie povestea nopţii.

Odată spunea cineva despre tabloul care îşi plângea poveştile cu miros de cafea şi de bunici, despre copilul desculţ care îşi auzea sufletul în râsul nopţii. Acum de ce nu se mai grăbesc îngerii?

ANDREEA-DANIELA PREDA

Ascunsă în ochii lui

Sunt conştientă că dincolo de acei ochi se ascunde un suflet de copil care încă regretă timpul ce i-a pălmuit inima cu dureroase amintiri, căci ceea ce a mai rămas din acea viaţă sunt retrăiri. Şi doi ochi care veşnic privesc cu căldură spre eternitate.

Nu ştiu nici acum de ce am acceptat acea misiune, cum de am acceptat să-mi petrec două luni din viaţa mea într-un loc îndepărtat, fără a mă gândi la repercusiunile deciziilor pripite pe care le luasem. De cine fugeam?

Ajunsă acolo, am crezut că viaţa mea a luat o cu totul altă întorsătură când m-am văzut între atâţia oameni cu care, la prima vedere, nu aveam nici un punct comun. Totul mi se părea pe dos, eu eram acomodată cu oraşele mari, simţeam că agitaţia face parte din farmecul oraşului în care trăisem timp de 24 de ani.

Mi se părea că intrasem în alte dimensiuni care aveau să-mi stârnească interesul pentru obiceiuri străvechi, dar nici măcar nu a fost vorba despre aşa ceva, interesul meu pierise o dată cu dificultăţile drumului pe care am fost nevoită să-l străbat în condiţii nu tocmai optime. De mică îmi plăceau călătoriile lungi şi drumurile anevoioase, dar parcă această “escapadă” îmi extenuase şi îmi diminuase puterile. Dar înainte de toate ştiam că scopul călătoriei mele era acela de a afla şi de a destăinui şi altora greutăţile acelor oameni care se zbăteau între boli şi foamete, durere şi deznădejde. Voiam să nu mă implic prea mult, dar nu puteam rămâne nepăsătoare la plânsetul unui copil sau la durerea unui bătrân. Trebuia să ai mult curaj ca să înfrunţi acele dureri care involuntar te implicau în viaţa oamenilor. Nu ştiam cum voi reacţiona văzându-mă între atâtea suflete pierdute în deznădejde şi disperare. Nu era ceea ce făcusem până atunci. Era un alt început, dar parcă unul al sfârşitului. Încercam să nu mă pierd în ochii unui copil care privea deziluzionat spre mine. Pentru el bucuria de a trăi se ascunsese după paravane de durere şi suferinţă. Priveam seara spre cerul spintecat de privirile celor care se rugau spre înalt pentru o clipă de linişte… Îmbătrânise şi eternitatea în braţele deziluziei, cerul îşi plecase rugăciunile spre abisul întunericului şi parcă părăsise de mult timp acei oameni a căror soartă era pecetluită de foamete şi boli crunte. Mă întrebam adesea cine sunt ei, dacă au o familie sau măcar pe cineva care să îi iubească, mă întrebam dacă se mai pot numi oameni după câtă suferinţă îndurau sau dacă măcar şi-au păstrat în subconştientul lor lumina fericirii şi a speranţei. Dar mi se părea că de fiecare dată merg prea departe, intram în detalii, nu mai puteam percepe informaţiile aşa cum trebuie. Nu ştiam cum să definesc acele emoţii care mă cuprindeau involuntar când trebuia să păşesc spre oamenii al căror blestem devenise însăşi viaţa. Pragmatismul de care mă foloseam în orice impas îmi scăpase prin firimituri de sentimente şi scântei de lumină plumburie… Şi totuşi mă simţeam mulţumită în sinea mea că zâmbetul meu, pe care adesea îl alungasem din viaţa mea, putea oferi un strop de bucurie în sufletele acelor oameni rămaşi încă copii. Căci durerea i-a făcut să retrăiască fericiri ce au înviat şi le hrănesc existenţa absentă cu deşarte speranţe.

Eram în ultimele zile ale acelei experienţe unice, dar recitind reportajul simţeam că lipseşte ceva şi nu îmi puteam da seama ce. Corectura finală îmi dădea de înţeles că am pierdut ceva, ceea ce de fapt era esenţial. În ultimele vizite, mă impresiona profund, mai mult decât mânuţa caldă a unui copil ce-mi mângâia domol obrajii.

Într-unul din paturile de la fereastra camerei unde nu prea intrasem, deoarece mi se spusese că cei de acolo nu pot conştientiza prezenţa unei persoane străine şi pierduseră de mult contactul cu lumea reală, doi ochi calzi priveau prin perdeaua improvizată rugându-se parcă cu stăruinţă… Îi lipsea ceva şi implora divinitatea să-i umple golul din sufletul răpus de amintiri. Cel puţin aşa simţeam eu când i-am văzut pentru prima oară ochii. Mi se spusese că nu mă poate vedea, nici măcar auzi. Ceva mă fascina la acel om care îmi amintea de tatăl meu. Aceeaşi privire şi la bătrânul acela dintr-un pat. A tresărit uşor, a clipit, după care am simţit o strângere uşoară de mână şi m-a privit. Era pentru prima oară când mă pierdusem. Nu mai puteam vorbi. Nu ştiam de ce, dar o emoţie puternică îmi paralizase parcă picioarele şi nu îmi mai puteam controla simţurile, dar el mă privea în continuare, absent şi totuşi cu încredere.

Era nouă seara, ora la care până şi eu simţeam oboseala acumulată de-a lungul zilei. Nimeni nu-mi observase prezenţa şi era mai bine aşa, simţeam nevoia să privesc acei ochi care emanau o linişte interioară. Mi-am aplecat capul şi i-am sărutat mâna, nici eu nu ştiu de ce. Nu mai făcusem niciodată aşa ceva.

Îi simţeam mâna caldă, îi simţeam pulsul şi acei ochi care nu mai conteneau să mă privească.

Nu ştiam cât timp trecuse de când amorţisem lângă acel domn, pe care nimeni nu-mi spusese cum îl cheamă. I-am văzut buzele uscate şi am vrut să-i dau apă, dar mă strângea atât de tare de mână încât îmi era frică să-l părăsesc. Când a simţit stropul de apă a tresărit, a încercat să bea, dar n-a putut. L-am ajutat, înghiţea încet şi mă privea insistent cu ochii pierduţi în ai mei.

Cine era? m-am întrebat. Dar nu-mi răspundea nimeni. Atât de strâns îmi legasem toate sentimentele de acel om încât îmi părea că-l cunosc de o viaţă. Şi ca să-i mai alin din suferinţă am început să-i vorbesc. Spuneam lucruri înţelese doar de mine, dar parcă mă înţelegea din priviri şi simţea când vorbele mă dureau, căci mă strângea şi mai tare de mână. Dar nu-mi putea vorbi. Ochii lui mă implorau să-l înţeleg, să-i cunosc povestea. Nu-l puteam înţelege, dar îi simţeam durerea aşa cum niciodată nu reuşisem. Poate aceasta era şi durerea mea… aceea că nu-i puteam ajuta pe ceilalţi, eram obişnuită numai să le ascult sau să le cunosc povestea, să o transpun pe hârtie cât mai real, apoi să o uit… să uit de acele existenţe de la care poate aveam ceva de învăţat.

De mult timp îmi pierdusem încrederea, nu mă mai regăseam. Moartea tatălui m-a aruncat în ghearele unei vieţi moarte. Simţeam cum totul se prăbuşise în jurul meu, îmi pierdusem identitatea spirituală, nu mai apreciam ceea ce am avut cândva, ceea ce am fost. Murisem înăuntrul meu şi nimeni nu-şi dădea seama de acest lucru, decât acei ochi care mă implorau să învii pentru ei. Ajunsesem să fiu încurajată de acel om despre a cărui existenţă nu ştiam nimic, care nu putea vorbi, decât mă privea.

Simţeam o putere divină venită de dincolo de acea privire şi îmi retrăiam întreaga viaţă de până atunci într-o singură noapte sub un acoperiş al suferinţelor, al durerilor împreună cu acei oameni pentru care viaţa însemna luptă, iar pentru mine banalitate.

Acel om m-a învăţat cum să învăţ să mă descopăr, cum să aflu cine sunt.

Nu ştiam unde îmi este locul, deşi îmi lipsea acea casă unde învăţasem să fiu om, să iubesc şi să dăruiesc. În sfârşit mă regăsisem în acei ochi care mă învăţau cum să trăiesc din nou cu inima.

Am crezut că am îngenuncheat în faţa Domnului când o lumină puternică îmi scălda ochii, dar nu era decât o rază jucăuşă a soarelui care îmi sfinţea pentru prima oară existenţa.

Am privit spre aceeaşi fereastră şi am simţit că mi-am unit pentru o secundă privirea cu cea a lui Dumnezeu. Îmi simţeam mâna rece şi mi-am întors privirea… aceiaşi ochi dumnezeieşti mă priveau, dar erau mult prea absenţi. I-am sărutat crezând că vor primi căldura inimii mele, dar am auzit un strigăt şi încă unul, după care camera s-a aglomerat. Eram dezorientată, nu ştiam ce se va întâmpla. Domnişoară, îl cunoşteaţi? Am rămas pentru câteva secunde ascunsă în acei ochi. El însă mă privea în continuare, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună adio… Mi-au căzut lacrimi pe mâinile ce-i închideau pleoapele pentru ultima oară… Ochii aceia care erau atât de profunzi încât părea că existenţa lor ar fi continuat dincolo de eternitate… Şi totuşi nu ştiam cine este acel om a cărui privire mi-a schimbat viaţa într-o singură noapte… I-am urmărit până când uşa neagră de lemn masiv ne-a despărţit privirile, dar am înţeles mesajul ochilor săi.

Mi-am şters lacrimile şi m-am îndreptat în fugă spre cameră, rupând ceea ce scrisesem cu o zi înainte. Nu-mi pot explica puterea avută asupra mea şi am sărutat fotografia tatălui. Şi m-am apucat să scriu sub îndrumarea unei existenţe eterne în sufletul meu.

Urma să plec a doua zi… Am revăzut acele clipe în momentul în care m-am apropiat de patul acelui domn, gol precum zarea spre care privise, precum existenţa vieţii mele pe care mi-o regăsisem cu ajutorul lui. Să învăţăm să trăim prin noi înşine şi să preţuim ceea ce suntem şi avem.