TOMA BIOLAN - scepticul melancolic

Toma Biolan:

În lunga şi dureroasa cură de dezintoxicare morală ce ne aşteaptă (alt drum mai uşor nu există), cred că fiecare trebuie să înceapă cu sine… Îmi amintesc – sau am visat? – acest dialog:
,,- De ce râzi, Doamne?
- Fiindcă mă doare, Petre”.
3 ianuarie 1990

Fişă de dicţionar

Poet, prozator, umorist.

I. S-a născut la 1 septembrie 1941, în satul Frasin-Deal, comuna Cobia, judeţul Dâmboviţa. A absolvit: Liceul Ienăchiţă Văcărescu din Târgovişte şi Facultatea de limba şi literatura română, Universitatea din Bucureşti (1964). Până în anul 1967 este profesor de limba română la Şcoala generală din Cobia. În iulie 1967 ajunge la Piteşti, ca redactor la revista Argeş (unde rămâne până la 31 decembrie 1970). Timp de doi ani este detaşat la Centrul de valorificare a creaţiei populare Argeş. Din 1973 şi până în momentul decesului (18 iunie 2004) a fost secretar literar la Teatrul Al. Davila din Piteşti.

I s-au reprezentat peste zece piese pentru copii la mai multe teatre de păpuşi şi marionete din ţară, cele mai multe la Teatrul Aşchiuţă Piteşti.

A colaborat cu revistele Astra, Ateneu, Ramuri, Argeş, Journal roumain des poetes (Belgia) ş.a. A fundat, alături de Mihai Golescu şi Virgil Diaconu, Săgetătorul, suplimentul literar-artistic al ziarului Argeşul, în ianuarie 1997.

Membru titular al Uniunii Scriitorilor din 1990.

II. Cărţi publicate. Templu grec (Biblioteca Argeş, Piteşti, 1970), Pasărea paradisului (versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979), Nuferi în somn (versuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983), Test de fidelitate (schiţe satirice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986), Cartea care zâmbeşte (versuri, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1987), Cu zâmbetul pe buze (coautor, culegere de schiţe şi povestiri umoristice, Editura Albatros, Bucureşti, 1989), Cu şoimul pe umăr (versuri, Editura Cartea Românească, 1989), Şi păsările învaţă să cânte (povestiri, Editura Ion Creangă, 1991), Reţetă pentru greţuri (schiţe satirice, Editura Sport-Turism, 1991), Una pe faţă, una pe dos. Tricotaje în doi peri (aforisme, Editura Tip-Naste, Piteşti, 1998), Izvoare-n cer şi pe pământ (versuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001), Seducător, Tănase (versuri, Editura Universităţii din Piteşti, 2002).

III. Referinţe critice. Al. Piru, Geo Dumitrescu, Laurenţiu Ulici, Mihail Diaconescu, Sultana Craia, Val Condurache, Paul Everac, Petru Mihai Gorcea, Sergiu I. Nicolaescu, Virgil Diaconu, Marin Ioniţă, Ion Lică-Vulpeşti, Mircea Bârsilă ş.a.

A fost odată un poet...

Există (şi) un timp al uitării. Şi o vreme înainte de vreme. Uităm de alţii, ne uităm pe noi. Ne zărim şi nu ne vedem, ne auzim şi nu ne ascultăm, călătorim prin viaţă unul lângă altul şi nu ne ştim, participăm la diferite evenimente şi nu le ţinem minte în esenţa lor. Cam aşa trăim în colţurile noastre de provincie, cam aşa ne ducem...

Poetul Toma Biolan intrase în uitare mai înainte, cu mult mai înainte de clipa fatală. Cea definitiv fatală dacă ne gândim că toată viaţa lui a trăit sub semnul fatalităţii.

Retras în sine ca un melc în cochilia sa când se teme de pericole, îşi tăiase aprope toate contactele cu restul lumii, după un lung şir de dezamăgiri. Una dintre cele mai afurisite a venit din refuzul colectivităţii de a-l accepta. Scria mult şi în toate genurile literare, de la poezia lirică la epigramă, de la teatru la aforisme, de la proză satirică la naraţiune densă în meditaţie.

Nu îl măcina atât invidia, cât indiferenţa afişată. La fiecare carte nou tipărită, aprecieri favorabile de circumstanţă, spuse pe faţă, vorbe urâte vânturate în morişca clevetirilor. După care se aşternea tăcerea. Şi uitarea.

Lansat de poetul Geo Dumitrescu, remarcat de istorici şi critici literari ca Alexandru Piru sau Laurenţiu Ulici, dacă nu s-ar fi stabilit în provincie, fără îndoială că ar fi intrat în circuitul naţional de valori. Dar aici, în Piteşti, ecoul activităţii sale literare ajungea numai până acolo unde îi ajungeau cărţile, adică până la barierele oraşului. Iar după păcătosul obicei în breasla noastră de scriitori, în loc să fim bucuroşi când poate cineva să ţâşnească dintre noi, îl tragem în jos, de picioare, ca să nu plutească peste capetele noastre.

A trebuit să i se întâmple ceea ce i se întâmplă fiecăruia dintre noi o singură dată, din păcate iremediabil şi definitiv, ca să afle comunitatea ce poet important a pierdut, ca să afle cetăţenii urbei cu cine se întâlneau, pe lângă cine treceau, ca să afle familia lângă cine stătea la masă...

Dispariţia lui Toma Biolan a fost mediatizată în presa locală ca un eveniment de mare senzaţie. Titluri de o şchioapă, coperte de cărţi, bibliografii. Dar cel mai şocant lucru a fost imaginea pozată chiar în secunda când trecea în nefiinţă. Se poate presupune o impietate mai mare?!?

Fu aşternut în pământul satului din care a venit pe lume şi se făcu din nou tăcere...

MARIN IONIŢĂ

Din ultimele poeme

Motiv

Aş putea să plec definitiv
Din aceste pagini înnegrite
Cu acelaşi pudic laitmotiv
Al iubirilor ne-mpărtăşite.

Deocamdată pânza n-o ridic
Să prind vântul cald de miazăzi,
Îmi las barca în derivă doar un pic
În lumina zorilor de zi.

Nu mai am motiv să plec deloc,
Pun în sobă altă buturugă,
Fiindcă-mi place să ascult la foc
Ce poveşti ciudate îmi îndrugă.

Şi aşa ajung la epilog,
Cartea mea de-acuma-i pe sfârşite;
În zadar la Dumnezeu mă rog,
Îmi foşnesc în gând
doar foi scrumite.

Rugă

În această clipă întunecată,
sufletul meu îşi pierde petalele
sub vântul de gheaţă –
iubito, roagă-te pentru mine!
Calcă fără şovăire pe inima mea
şi coboară-te până-n adâncuri,
unde sălăşluiesc de-o viaţă
una cu demonul meu.
Doar atinge-mă cu aripa
şi roagă-te pentru mine,
fii tu lumina pe care-o aştept,
fii încă o dată speranţa cea vie,
izvorul din stânca mută
ce mă apasă,
singurul vers din poemul
din urmă,
recitat pe şoptite cu îngerii.

La margine

Ţi s-a făcut a moarte,
carnea adulmecă în neştire
ţărâna – singura-i haină
de sărbătoare viitoare,
iar sufletu-mi stă îndelung
cu bărbia în mâini,
ca Gânditorul de la Hamangia.
Uite, o bucăţică de viaţă
proaspătă, veselă, inocentă
trece pe lângă tine
şi curentul pe care-l stârneşte agită
ultimul tău fir de păr,
tocmai când te agăţai de el
cu disperarea înecatului de pai,
iar asta e tot, un amurg cenuşiu
pe dealurile gârbovite de bătrâneţe
şi undeva, foarte departe, abia zărindu-se,
ţărmul întunecat şi tăios,
plin de fiare apocaliptice
sau mai sigur un deşert fără margini
în aşteptarea celui ales –
acolo ţi se va pierde urma
aşa cum visai, un sihastru timid
mai pustiit decât însăşi pustia.

Memoria

Pe nepregătite îmi intră viaţa pe uşă,
cerându-mi să-i plătesc toate datoriile
şi pentru fiecare, o poliţă iscălită de mine
în alb-negru (în ce an, în ce clipă?)
şi fiecare e, dintr-un moment într-altul, scadentă.
Nu te cunosc, îi spun, nu mi-ai fost prezentată oficial
şi nu e cazul să profiţi că sunt singur acasă
cu guturaiul meu, care mă însoţeşte fidel,
ca să mă-mpingi la cine ştie ce fapte
necugetate – ca, de pildă, să te întreb
unde-ţi este mandatul sau împuternicirea?
Hai, sună retragerea şi lasă pe mâine misia,
te voi întâmpina cu plăcinte şi vesele răvaşe,
poate mă-mbogăţesc, poate-mi vine mintea la cap
şi vom petrece până la adânci bătrâneţi,
ascultându-ţi naraţiunile înflorite,
copiate de pe natură, de pe literatură,
cuvânt cu cuvânt – habar n-ai să trăieşti,
eşti o contemplativă, ieşi afară, n-am ce-ţi plăti –
dusul cu vorba e specialitatea mea, sensul tace chitic
în bulboană şi nu se lasă prins, totuşi,
mai treci pe la mine şi împrospătează-mi
memoria asta, ce sprijină pământul şi tace în duşmănie.