LITERATURA ROMÂNĂ ÎN AMERICA? OMUL LUI WELLS!

- interviu cu poetul Traian Gărduş -

Poet, epigramist. S-a născut la 26.05.1939, în comuna Luncani, jud. Cluj. A absolvit Facultatea de limba şi literatura engleză (Cluj). Din 1965, profesor de limba engleză la Piteşti, prin repartiţie guvernamentală. Volume publicate: Poemele Afroditei (Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 1996), Caleidoscop epigramatic (Editura Zodia Fecioarei, 2000).

- Stimate d-le Traian Gărduş, bine aţi revenit la Piteşti. Înainte de toate, ce ne puteţi spune despre experienţa dv. americană?

- Experienţa începuse înainte de a mă stabili în Canada. În 1991 am fost la New York, iar în 1994 la Montreal, de fiecare dată zăbovind pe acolo cam trei luni. Timp suficient, într-un fel, pentru a-mi face o idee despre ce este America, America (ah, Kafka!) şi fenomenul american. Cunoscând limba engleză, doar din ea îmi făcusem ,,living”-ul în ţară, cum spun americanii, am avut acces la întreaga mass-media, pe lângă conversaţiile cu localnicii. Pe scurt, mă aflu ca rezident permanent în Canada, oraşul Montreal, de trei ani (împliniţi la 1 iulie), şi vă pot spune o concluzie banală: acolo totul este altfel decât în Europa. Acolo totul este american, adică mare, uriaş, de la clădiri, celebrele sky-scrapers, la bulevarde, şosele, magazine, complexe comerciale, afaceri, bănci, cifrele cu multe zerouri ce se rulează în business-uri, tot aşa sunt sălile de spectacole, Metropolitan Opera, podul Washington, tunelul Lincoln pe sub fluviul Hudson… Nici nu mă gândesc la World Trade Center, în care am fost şi de unde am admirat minunata panoramă a megapolisului amercian, am ,,prins” şi o zi senină; de acolo puteam vedea blocul de 24 de etaje de pe malul Hudsonului, în care locuiam, în Edgewater, vizavi de Memorialul Ulyses Grant, spre nord, iar în sus vedeam insulele Staten etc. până la podul Venazzaro. Ei bine, toate aceste lucruri mi-au revenit în memorie în tragica zi de 11 septembrie 2001 şi, gândindu-mă şi la cei dinlăuntrul acelor minunăţii de sticlă şi aluminiu, m-a podidit un plânset violent. La Montreal, ca şi la Toronto etc., cam aceleaşi lucruri, poate la o scară ceva mai mică, dar nu neapărat, gândindu-mă la Stadionul Olimpic, la Biodom din Montreal sau la Turnul din Toronto, ca şi la şoselele şi zgârie-norii de acolo. Ceva mai la sud, la 60 km, se află cascada Niagara, o adevărată minune a lumii. Deh, America.

Primul an l-am petrecut vizitând oraşul şi ,,împrejurimile” sale, până la Ottawa, Quebec City (vechea capitală), un oraş magnific, cu fortificaţii, până la Hamilton, pe malul lacului Ontario şi apoi cascada Niagara. Canada impresionează prin civilizaţia cetăţenească, dacă pot spune aşa, amabilitatea şi nelipsitul zâmbet al oamenilor când te întâlneşti cu ei, curăţenia oraşelor, străzilor, clădirilor, parcurilor, şoselelor, pot spune că acolo ecologismul se află la el acasă. Dar, în entuziasmul meu, ca să nu mă lungesc, mai pot adăuga faptul că în Canada grija faţă de om este minunată, iar asistenţa socială excelentă, în speţă sănătatea, chiar mai bună decât în S.U.A. Acolo, drepturile omului şi, în general, grija faţă de om sunt respectate cu sfinţenie. În acest an de ,,acomodare” să zic, am urmat şi un curs de limba franceză, perfecţionând ceea ce ştiam din ţară. În Quebec, mai ales, dar în toată Canada, inclusiv în Parlament, se vorbesc deopotrivă engleza şi franceza. Canadienii-s bilingvi, aşadar, cu puţine excepţii, îndeosebi în Quebec.

- Influenţează locul în care trăiţi creaţia?

- În mod sigur, locul în care trăieşti şi desfăşori o anume activitate nu are cum să nu te influenţeze, se şi vorbeşte de acel ,,spiritus loci” pe care trebuie să-l respecţi şi care oricum te marchează. Trăind într-un alt mediu (ambiental, social, economic, cultural, politic chiar), acesta te face să gândeşti altfel şi, inevitabil, te modelează în altceva decât erai înainte. Şi pot spune că sunt locuri care te inspiră mai mult decât altele. După primul an de adaptare, de care am amintit, când mai mult m-am ocupat de mine, reflectând, am început să scriu destul de bine şi de mult, zic eu. Pot să precizez că în ultimii doi ani am scris mai mult decât, cred, în 20 de ani în ţară. Apropo de acel ,,spiritus loci”. Cred că sunt anumite locuri, ţări cu o putere mare de inspiraţie asupra creatorilor. Mi se pare că un astfel de loc este Mexicul. În cele două săptămâni petrecute la Huatuleo, o staţiune în sud-vestul ţării, nu departe de Acapulco, în iarna anului trecut am scris vreo 16 sonete, ceea ce m-a impresionat. Într-un astfel de loc pot respecta adagiul latin Nihil die sine linea. N-ai cum să nu comiţi acolo un vers pe zi. Mexicul e un loc binecuvântat pentru scriitori, dovadă că acolo a scris D.H. Lawrence unul din romanele sale, Şarpele cu pene, ca şi Malcom Lawry capodopera sa La poalele vulcanului, ca şi alţii.

- Cum se vede literatura română din Canada? E cunoscută?

- Din păcate, la această întrebare mă cuprinde tristeţea: literatura noastră actuală, contemporană, se vede acolo precum omul lui Wells, adică invizibilă. O literatură, ca să se vadă şi în ţările vecine, din Europa, trebuie să aibă măcar un scriitor mare, de valoare internaţională. Or, vă întreb eu acum, ce pisc (sau măcar pisculeţ) vedeţi dv. în peisajul literar de azi ca să se vadă… hăt, până în America, deci să treacă, în strălucire şi interes, peste Atlantic? Numele româneşti vehiculate în America rămân încă tot cele cunoscute: Eliade, Cioran, Ionescu, la care se adaugă Vintilă Horia, cel propus acum patru decenii la premiul literar Goncourt pentru romanul său Dumnezeu s-a născut în exil (premiu, se ştie, neobţinut, din pricina unor torpile venite din afara şi dinlăuntrul ţării). Deci tot scriitorii din diaspora. Acest lucru se poate explica, probabil, şi prin limba în care se exprimă în străinătate. Un scriitor din România despre care se vorbeşte acum tot mai mult este Petru Popescu, care a fost şi prin Montreal, dând şi un interesant interviu la revista Tribuna noastră de acolo, care, pe lângă scenarii de filme la Hollywood, mai nou scrie romane sociale, ultimul chiar de mare succes. Tot un nume de top este Andrei Codrescu, un nume foarte vehiculat în S.U.A. Este şi comentator cultural, la postul de radio naţional, profesor de literatură americană la Baton Rouge de lângă Saint Louis, un scriitor total, cu o operă diversă (poezie, proză, eseuri etc.). Are 58 de ani şi are o operă absolut impresionantă şi interesantă. Dacă o va ţine mereu aşa, în scurt timp îl văd laureat al Premiului Nobel pentru literatură. A fost şi el, de curând, prin Montreal, a dat şi interviuri, chiar şi la postul românesc Antena vă aparţine, dar am aflat, post factum, de acest lucru. Aş fi vrut să-l cunosc personal, mai ales că eu sunt primul care l-a tradus în româneşte. E vorba de cartea de povestiri din realitate Domnul Teste în America, apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1992.

- Cum vedeţi însă dv. literatura română privind-o de peste Ocean?

- Eu o văd, fireşte, altfel, chiar şi faţă de românii plecaţi din ţară acum 20, 30 sau 50 de ani, pentru că o cunosc pe viu, având relaţii cu mulţi scriitori români, unii încă în viaţă. Deşi – vai Doamne! – câţi amici au mai trecut în lumea umbrelor în ultimii 10-15 ani! Literatura română contemporană mi se pare interesantă, diversă în primul rând, şi acesta e un lucru bun. Se exersează diverse moduri de exprimare, experimente literare să zic, cred că şi aici suntem tot într-o prelungită perioadă de tranziţie. Se publică mult şi haotic, nefiltrat, dar asta e situaţia, apar reviste multe şi trebuie cineva să le ,,umple”, sunt atâtea edituri, evident particulare toate, care publică pe oricine doreşte dacă plăteşte, nefiind vorba de vreun standard sau criteriu estetic, de aceea apar şi multe cărţi absolut ilizibile, enervante chiar. Dar şi asta ţine de societatea de consum spre care ne îndreptăm cu paşi repezi. Dar, vorba lui Eminescu, multe flori sunt, dar puţine rod în lume or să poarte”… Dar, am mai spus-o şi altădată, cred în poezia română de azi şi dintotdeauna, singurul domeniu, din genurile literare, în care suntem competitivi şi avem şanse să ne impunem, să fim cunoscuţi în lume şi, poate, chiar laureaţi. În rest, proză, roman, dramaturgie – cvasi-inexistente. Cred că trebuie să se termine o dată cu obositoarea problemă a literaturii ,,de sertar”, care e o mare gogomănie, pentru că cei care erau vizaţi ori nu scriau, ori, dacă scriau, periodic veneau băieţii cu ochi albaştri şi le confiscau manuscrisele (cazul N. Steinhardt). În rest este, cred, o diversiune, o falsă problemă, de acum sufocant ,,enough of enough”, cum spun americanii. În critică, în fine, se cam face abuz de ,,obsedantul deceniu”, ca şi de post-postmodernism.

- Ce vă lipseşte cel mai mult când sunteţi departe?

- Ei, aceasta e o întrebare care îmi merge exact la inimă: ei, ce ar putea să-i lipsească unui om, chiar de vârsta a treia, dar care sufleteşte se simte încă tânăr: iubita, iubitele, Ţara, limba română, prietenii, colegii, locurile dragi, unde m-am născut, copilărit, studiat, muncit etc. Material nu mi-a lipsit nimic aici şi nu-mi lipseşte nici în Canada. Eu n-am fost silit să emigrez mai ştiu eu din ce motive. Eu mi-am asumat emigraţia pentru a fi lângă fiica mea Madlen care e medic stomatolog şi lângă nepoţica mea Iulia, pe care o ador. Acum e cu noi în Piteşti. La 3 ani şi jumătate ştie patru limbi. De fapt, vin în ţară mereu, aproape în fiecare an, cu familia. În felul acesta îmi astâmpăr dorul de ţară. Iar ca poet, patria mea este limba română (deşi vorbesc vreo şapte limbi străine) şi această Patrie e mereu cu mine, o cultiv şi sporesc pe cât posibil.

- Prietenii lăsaţi în ţară...

- Ah, prieteniile literare! Eu sunt un Geamăn şi cei din acest semn zodiacal sunt oameni cu har (şi de pahar, ca pretext de libaţii, agape etc.). Din păcate, mulţi dintre amicii mei din Bucureşti, Cluj şi chiar foarte recent şi din Piteşti (Tomiţă) s-au grăbit să treacă în lumea cealaltă, a celor buni şi veşnici, de fapt. Se ştie, veşnicia e numai în morminte (de asta detest incinerarea!). Dar acolo ne vom bine vedea, cu unii revedea, de la Ahoe, Nego, Pituţ, Nae Ioana, Pucă, Pâcă, Nichita etc., la piteştenii Floru, Cordun, Octav, Ion Popa-Argeşanu, Tomiţă Biolan. Dumnezeu să-i odihnească, acum, la pomenirea lor!

- Cunoaşteţi mediile culturale canadiene, româneşti sau străine? Vă implicaţi în activităţi româneşti?

- Încep să cunosc tot mai bine mediul cultural canadian, de fapt este zona care mi-a plăcut întotdeauna: cele patru biserici sunt un bun prilej de întâlnire a românilor, Biserica fiind întotdeauna un factor de coeziune între oameni şi focar de cultură. În Montreal trăiesc peste 40.000 de români, după ultimul recensământ din 2002, şi sosesc mereu. Eu frecventez mai mult Biserica Buna-Vestire, unde slujeşte un tânăr preot din Piteşti, Codruţ Ioan, deşi este una mai aproape de unde locuiesc eu, dar acolo avem şi o bogată bibliotecă şi Fundaţia culturală Preot Petre Popescu, de pe lângă biserică, având şi o sală mare de recepţii, spectacole, evenimente artistice, inclusiv lansări de carte, expoziţii de tablouri şi icoane etc. Sunt şi două săli pe care le folosim drept clase de predare, în una din ele îmi ţin eu cursurile de limba engleză cu cei nou-veniţi. Nu avem timp şi spaţiu pentru câţi amatori sunt! Este şi o nou-constituită Societate a Scriitorilor Români din Canada, al cărei preşedinte este un vâlcean, Alex Cetăţeanu, prozator. Chiar recent a tipărit o carte la Editura Antim Ivireanu din Rm. Vâlcea, despre aborigenii din Canada. Sunt în total vreo 12-14 scriitori, dar despre acest aspect, probabil, cu altă ocazie. Avem şi un cenaclu al societăţii şi un nou-apărut Cenaclu Pro Poesis, pe care îl conduce cel care vă vorbeşte. Particip la viaţa culturală a comunităţii noastre. Anul trecut am vorbit despre 1 Decembrie 1918, sărbătoarea noastră naţională, prezint scriitori, fac recenzii, public la cele trei ziare locale, plus cel din Toronto, care se numeşte Observatorul, al cărui redactor-şef este un craiovean, Puiu Popescu. Mediile canadiene încă nu le cunosc, sunt destul de mulţi scriitori, şi anglofoni, şi francofoni, constituiţi în cluburi de breaslă. Am fost invitat, încă de la sosirea mea în Canada, la un astfel de club, francofon, de către dl. André Lauzon, dramaturg, dar încă nu merg. E problema limbii, dacă nu eşti aproape tot atât de bun ca ei, ca să faci faţă situaţiei, nu se cade să mergi. Pe urmă e şi problema bănească, la aceste cluburi literar-artistice se plăteşte, şi nu puţin, şi documentele, şi cartea de membru, şi fiecare şedinţă în parte, membrii titulari mai puţin decât restul.

- Cum sunt priviţi scriitorii de către americani? Se mai citeşte? S-a retras poezia în universităţi? Care e statutul social al omului de cultură?

- În America, scriitorii sunt priviţi ca orice cetăţean, ca orice intelectual, cu respectul şi consideraţia respectivă, dacă eşti cunoscut. Acolo, nimeni nu face nici un fel de caz că e cutare poet, romancier sau dramaturg sau, să zicem, cântăreţ. E cunoscut cazul celebrului Truman Capote, de care vecinii săi habar n-aveau cine este. Ceva asemănător mi se întâmplă mie, alături de mine locuieşte o celebritate din lumea muzicală mondială, e doamna Livia Budai, o mezzo-soprană de renume mondial, a concertat de la Scala la Covent Garden în Europa etc. până la Metropolitan Opera din New York. Primăvara aceasta a avut turneu în Finlanda, mi-a spus soţul ei, oameni cu care adesea discut în limba maghiară, ei fiind veniţi din Budapesta. Dar sunt plecaţi mai tot timpul. De citit pot să spun că în ciuda tuturor mijloacelor de informare în masă, electronice, şi acolo se citeşte mult literatură, proză mai mult. La universităţi sunt cursuri speciale de poezie, de tehnica scrierii, de beletristică, scenarii tv. şi de filme etc. Bibliotecile, sălile de lectură, multe chiar în librării şi centre de difuzare a cărţii, de albume, reviste, sunt pline. Un lucru curios, legat de carte: statisticile arată că topul de sustrageri de prin magazine nu sunt alimentele, cum ne-am aştepta noi, ci… cărţile! Urmează furturile de electronice, electrice etc.

- Sunteţi şi epigramist. Vă inspiră, satiric, realitatea americană?

- În calitate de umorist şi epigramist, desigur că mă inspiră şi societatea canadiană. Scriu şi în limba engleză. Ultima epigramă, nici nu se putea altfel, e de fapt un epitaf la moartea ex-preşedintelui Ronald Reagan. Acolo, epigrama e necunoscută (spre deosebire de Anglia sau Franţa); sper s-o impun eu. Am şi încercat să propun catrenul cu pricina la The Gazette, cotidian apărut din 1776, deci de pe vremea lui B. Franklin. Eu sunt abonat la The Gazette, la plecare i-am sunat pentru a întrerupe livrarea la domiciliu (acolo soseşte presa la uşa abonatului, nu ţi-o ia nimeni!). Până la 15 august, când voi reveni… acasă. Le-am pus şi problema asta, e mai complicat, ei nu publică versuri, dar d-na Beaulien, şefa cu colaboratorii, mi-a dat speranţe, în câteva luni (probabil, să facă verificări!), la sectorul Arts and Life, unde e responsabil altcineva. Sper să-l lămuresc, dacă-i spun câteva lucruri despre epigramă şi cititorii ei – toţi numai oameni foarte inteligenţi – prin aceasta aducând prin versuri satirice, zâmbitoare aer proaspăt în venerabila publicaţie (ediţia de sâmbăta apare în vreo 5-6 secţiuni, în greutate de vreo 2 kg). The New York Times, de exemplu e aproape dublu în volum, aşa presă zic şi eu. Oricum, i-am spus respectivei doamne că nu e nici o grabă, că timpul tot trece. Un serial de epigrame în The Gazette ar fi o minunăţie şi cred că ar avea un frumos ecou. Am găsit şi un titlu comercial, inteligent zic eu, care sună aşa: Humoro terapie, Un zâmbet pe zi/şi stres nu va fi, apoi textul. S-a amuzat respectiva redactor, i-am auzit râsul sănătos. Să vedem, la toamnă, când se numără bobocii…

- Ce proiecte editoriale?

- Oh, da, nelipsita întrebare a proiectelor. Pe vremuri se spunea şi ,,pe şantier”, deh, muncitoreşte, oh, epigramistul din mine. Proiecte? Destule. Am gata vreo 200 de sonete (când te gândeşti că marele Will n-a scris decât 154!), din care pot ieşi trei cărţi de poeme. Una, Amfore de Argint, ar cuprinde trei părţi: Sonete argeşene, Sonete montreleze, Secvenţe mexicano-americane). O alta de Elegii, pentru că multe dintre sonete sunt dedicate unor scriitori care nu mai sunt, din păcate, şi, o a treia, intitulată Arca lui Ahoe, cu subtitlul Sonete bahice, pentru că asta şi sunt, sonete cu damf de cramă, în genul Ahoe, Păstorel, Pucă, Mircea Micu, Irimie Negoiţă etc. Apropo de Tudor George, Ahoe, pe lângă marele talent de baladist şi sonetist, a fost şi un om cu un suflet imens; îmi vine în minte o frumoasă întâmplare, era în iarna 1984-1985, la un vin la Casa Scriitorilor ca să ne încălzim, şi mi-a recitat sonete în neştire. Am citit şi eu vreo trei rondeluri (el însuşi un apreciat rondelist) şi m-a întrebat dacă scriu şi sonete; am răspuns afirmativ. Mi-a zis să-i trimit câteva pentru Antologia sonetului românesc contemporan. Din păcate, s-a stins din viaţă. Manuscrisul volumului s-ar afla în posesia fiicei sale. Vom mai vedea ce se poate face cu cartea sa.

Pentru minunata ţară care m-a primit ca viitor cetăţean al ei am în plan o antologie bilingvă a tinerilor poeţi francofoni din Quebec. Una ce va umple un gol existent în ambele limbi. Văd în întreprinderea aceasta un travaliu enorm, dar plăcut şi răsplătitor. Apoi, am dat peste o carte foarte interesantă, de istorie şi cultură românească, aceasta la nişte prieteni din Florida. E vorba de domnia regelui Ferdinand Întregitorul, epoca sa, marile personalităţi politice, printre ele şi Ionel Brătianu. Scrie şi despre Florica, fapt imortalizat într-o fotografie, autoarea împreună cu d-na Brătianu, în faţa conacului, lângă o imensă amforă. Mai am şi alte proiecte, dar ajunge.

- Vă mulţumesc şi ţinem aproape!

Jean Dumitraşcu